Zorile, Numarul 8

CUPRINS:

1. Sabatul Creştinesc
2. Porunca Cea Mare
3. Mărturisindu-L Pe Cristos Ca Domn
4. Lucrarea Încredinţată Bisericii
5. Menţinerea Unei Inimi Spirituale Sănătoase
6. Gândurile Înalte Ale Lui Dumnezeu
7. O Slujire Înţeleaptă
8. Scrisori Interesante

---

SABATUL CREŞTINESC

“Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale.” — Evrei 4:10

În Vechiul Testament cuvântul sabat, în majoritatea cazurilor, este o traducere a cuvântului ebraic care înseamnă “pauză”, indicând în textele în care apare că pauza a fost pentru odihnă după un lucru greu, dar efi cient. Cuvântul odihnă este cel mai aproape de a defi ni cuvântul sabat. În Noul Testament are aceeaşi semnificaţie.

În Noul Testament cuvântul apare în total de 60 de ori. În majoritatea cazurilor apare în relatările evenimentelor care au avut loc de Sabat, cum ar fi citirea Scripturilor în sinagogi sau vizitarea sinagogilor. Ni se vorbeşte de asemenea despre acuzaţiile împotriva lui Isus că vindeca bolnavii în ziua Sabatului. Ca răspuns la aceste acuzaţii, Isus a explicat: “Tatăl Meu lucrează până acum [în Sabat] şi Eu de asemenea lucrez.” El de asemenea a explicat că “Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat.” — Marcu 2:27; Ioan 5:17.

Isus nu a dat porunci directe referitoare la Sabat. Şi nici alţi apostoli nu au făcut acest lucru. Singura utilizare a acestui cuvânt în toate epistolele Noului Testament se găseşte în Coloseni 2:16, care spune: “Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă, sau sabate.” În versiunea King James cuvântul zile este adăugat la sabat în acest text, dar este scris în italice, indicând că este o adăugare arbitrară, ce nu apare în textul grecesc. În cartea Apocalipsei nu se face referire la Sabat.

Începând cu Corneliu, neamurile au început să-l accepte pe Cristos şi să intre în biserica timpurie. Gândirea şi experienţa lor religioasă era mult diferită de cea a fraţilor evrei, şi aceasta prezenta o problemă pentru primii credincioşi creştini. În ce măsură trebuiau credincioşii dintre neamuri să se conformeze tradiţiilor şi concepţiilor evreieşti?

O întrunire apostolică a fost convocată la Ierusalim pentru a discuta această problemă. Concluziile la care s-a ajuns sunt expuse într-un mesaj, sau scrisoare, care a fost trimisă bisericilor. Această scrisoare este următoarea, cu excepţia celor două paragrafe de început: “noi, după ce ne-am adunat cu toţii, cu un gând am găsit de cuviinţă să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, bărbaţi care şi-au expus viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos. Am trimis deci pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune, prin viu grai, aceleaşi lucruri. Căci s-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă să nu punem peste voi nici o altă greutate, decât aceste lucruri necesare: să vă feriţi de lucrurile jertfi te idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de desfrânare, de care, dacă vă veţi păzi, bine veţi face. Fiţi sănătoşi!” — Fapte 15:25-29

Este de remarcat faptul că în aceste “lucruri necesare” de la care credincioşii dintre neamuri trebuiau să se abţină, nu se face referinţă la abţinerea de la lucru în ziua a şaptea. Fără îndoială motivul este că apostolii au înţeles că legea evreiască nu se putea impune urmaşilor lui Isus, cu excepţia acelor principii fundamentale morale cu referire la adulter, idolatrie şi sânge. În predica de pe munte, Isus a dat acestora o semnifi caţie mai înaltă.

Moise a rezumat scopul şi spiritul celor zece porunci ca însemnând că ar trebui să iubim pe Domnul cu toată inima, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. (Deut. 6:5; Lev. 19:18) Isus, când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă, a citat aceste cuvinte ale lui Moise (Mat. 22:37-39) şi a comentat: “De aceste porunci depind toată Legea şi Prorocii.” (vs. 40) El arăta spiritul decalogului. “Porunca nouă” pe care Isus a dat-o ucenicilor (Ioan 13:34) întrece toate acestea, deoarece ea îndeamnă la jertfi rea vieţii pentru aproapele nostru, fraţii noştri. Suntem invitaţi să ne dăm vieţile pentru ei. — Ioan 15:13; I Ioan 3:16

Evident, a avea o astfel de iubire faţă de Dumnezeu încât să fi i dornic să urmezi în urmele lui Isus de sacrifi ciu va rezulta, în mod necesar, în curăţirea vieţii şi conduitei. Celui care îşi depune viaţa în serviciu lui Dumnezeu şi al aproapelui său, nu e necesar să i se spună să nu fure, să nu poftească, să nu comită adulter, şi să nu omoare.

Porunca cu privire la Sabat interzicea munca înrobitoare sau pentru profi t în ziua a şaptea. Creştinul adevărat este cel care şi-a consacrat Domnului şi serviciului Său tot ce are şi este. Tot ceea ce poate câştiga prin muncă el adună pentru Domnul, astfel încât toată truda este neprihănită. Acelora care au o astfel de perspectivă şi scop în viaţă, nu este necesar să li se spună să ţină o zi în săptămână sfântă pentru Domnul, pentru că ei deja şi-au consacrat Lui fiecare zi.

Obiceiurile Bisericii Timpurii

Este clar din relatare că apostolii, când aveau ocazia, vizitau sinagogile evreieşti în Sabat. Aceasta nu era din cauză că ei ţineau cu stricteţe Sabatul evreiesc, ci deoarece ştiau că vor găsi evrei devotaţi în sinagogi în acele zile când puteau mărturisi Evanghelia lui Cristos.

Ei, de asemenea, căutau ocazii de a servi în prima zi a săptămânii, când creştinii timpurii obişnuiau să se întâlnească în acea zi pentru frângerea pâinii în amintirea învierii lui Isus. Un exemplu de acesta este experienţa lui Pavel la Troa unde, predicând până la miezul nopţii, un tânăr a adormit şi a căzut de pe fereastră de la etajul al treilea şi a murit. După ce l-a readus la viaţă, Pavel a predicat restul nopţii. — Fapte 20:7-12

Aceasta nu înseamnă că apostolii au stabilit ca prima zi a săptămânii să fie ţinută ca Sabat creştin. Înseamnă doar, că ei erau gata şi bucuroşi de a servi fraţilor şi de a duce Evanghelia împărăţiei oriunde şi oricând li se oferea ocazia, indiferent ce zi a săptămânii era.

O zi de odihnă — folositoare

În legătură cu Sabatul, Moise le-a reamintit israeliţilor de zilele de robie din Egipt, când nu li se acorda nici o zi de odihnă. (Deut. 5:15) Este un fapt recunoscut că fi inţele umane au nevoie de această zi de odihnă de la ocupaţiile lor obişnuite şi creştinii ar trebui să se bucure de ocaziile pe care ea le oferă pentru închinare şi serviciu pentru Domnul. Astăzi, în veacul modern al automatizării care scuteşte oamenii de trudă, milioane se bucură de două zile în săptămână de la munca de profit.

Porunca referitoare la Sabat afi rma doar că erau şase zile de lucru şi a şaptea zi urma să fie zi de odihnă. Nu se dă nici o indicaţie când trebuie să se înceapă numărătoarea acestor şase zile. Evident porunca este că o zi din şapte urma să fie o zi de odihnă. Unii ar putea să insiste că omul a calculat timpul atât de exact încât chiar aceeaşi zi a şaptea a săptămânii pe care acum o numim duminică este a şaptea zi în care Dumnezeu s-a odihnit atunci când a sfârşit lucrarea creatoare, şi prin urmare nici o altă zi n-a putut fi numită în mod potrivit Sabat.

În acest punct, ne lovim de câteva difi cultăţi. Prima este că ziua de odihnă a lui Dumnezeu n-a fost una de douăzeci şi patru de ore. Deci, nici o zi de pornire nu poate fi identifi cată în acest fel.

Zilele scripturale se măsoară de la apus la următorul apus, şi aici ne confruntăm cu o altă difi cultate, fi indcă înseamnă că zilele variază cu locul în care se afl ă persoana pe pământ. De exemplu, această variaţie este atât de mare încât atunci când se trasează linia de delimitare a datei, rezultă o diferenţă de o zi întreagă, astfel ziua noastră a şaptea poate fi a şasea, sau prima, pe cealaltă parte a pământului.

Pe lângă aceasta, pentru cei care ar putea locui la nordul cercului Arctic, sau la sudul cercului Antarctic, este cu adevărat doar o “zi” tot anul — şase luni de soare şi şase luni de întuneric. În aceste regiuni ale pământului limitele perioadelor de douăzeci şi patru de ore sunt total arbitrare, fi ind dirijate de dispozitivele mecanice făcute de om.

Toate aceste lucruri sunt relativ neimportante pentru subiectul nostru, dar arată difi cultăţile în a stabili o zi specială din şapte ca una pe care Domnul a făcuto sfântă sau sacră, mai presus de celelalte. Deja am citat instrucţiunile lui Pavel că creştinii nu trebuie să fie judecaţi dacă ei ţin sau nu anumite zile mai presus decât altele, sau dacă ţin Sabatul evreiesc; şi când luăm toate faptele în considerare putem vedea cât de înţelept a fost Pavel dând astfel de sfaturi creştineşti. — Col. 2:16

Odihna lui Dumnezeu

Textul nostru indică faptul că credincioşii creştini se bucură de sabat, sau odihnă, care este similară cu odihna pe care a avut-o Dumnezeu de când şi-a sfârşit lucrarea celor şase zile creatoare. Şi-a sfârşit Dumnezeu orice activitate pentru a se odihni, în sensul în care noi ne gândim la odihnă? Era Dumnezeu obosit? Prorocul Isaia a scris: “Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul Cel veşnic, Domnul, Creatorul marginilor pământului, El nu oboseşte, nici nu poate fi golit de putere; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.” — Isa. 40:28

Dumnezeu nu era obosit, şi nu era necesar să se odihnească. Este evident, prin urmare, că este o semnifi caţie mai adâncă atribuită declaraţiei că noi, care am crezut, am sfârşit lucrările noastre proprii, “cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. Examinând lecţia generală în care textul nostru este o parte, apar unele lucruri interesante. Primul verset al capitolului este, “Să ne temem deci ca nu cumva, fi ind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă.” “Odihna” menţionată aici este ceva mai mult decât odihna fi zică într-o zi din cele şapte, fie că e prima, fie că a şaptea zi.

Versetele trei şi patru spun, “Căci noi, care am crezut, intrăm în ‘odihna’, despre care a zis: ‘Am jurat în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea’, măcar că lucrările Lui fuseseră terminate încă de la întemeierea lumii. Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: ‘Şi Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.’” Aici este o referire directă la “ziua” a şaptea de odihnă a lui Dumnezeu, cu explicaţia că israeliţii n-au reuşit să intre în odihna Lui — “măcar că lucrările Lui fuseseră terminate încă de la întemeierea lumii.”

Cât de revelatoare sunt aceste texte! Nu că Dumnezeu se odihneşte o zi de douăzeci şi patru de ore din şapte zile, de la întemeierea lumii, şi că israeliţii nu s-au odihnit cu El în ziua a şaptea. Nu, lucrările erau terminate de la întemeierea lumii, şi Dumnezeu se odihnea de atunci. Odihna Lui a fost continuă, tot timpul, şi israeliţii n-au izbutit să împărtăşească acest lucru cu El din cauza necredinţei lor.

Apostolul explică apoi că din cauză că israeliţii tipici nu intraseră în odihna lui Dumnezeu, “rămâne ca unii să intre în odihna aceasta” (vs.6) Versetul şapte citează o profeţie din Psalmul 95:7 ce se referă la o “zi”, sau perioadă, când poporului Domnului din această vârstă i se va da o ocazia să intre în odihna Lui. Pavel explică faptul că dacă Iosua ar fi dat odihnă poporului Domnului din Veacul Iudaic, atunci Domnul, prin psalmist, n-ar fi vorbit de o altă “zi”.

Punctul care dorim să-l accentuăm aici este că această lecţie apostolică ce se referă la ţinerea sabatului creştin n-ar putea fi aplicată la o zi de odihnă de la munca fi zică din cele şapte. Pavel nu discută importanţa unei zile mai presus decât alta, ci încurajează creştinul să intre întro odihnă a credinţei în fiecare zi.

Versetul nouă continuă lecţia şi declară: “Rămâne deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu.” Aceasta pare a fi o referire la un sabat sau o odihnă mult mai reală, pe care poporul credincios a lui Dumnezeu o va atinge în viitor; şi iarăşi se face referire la o odihnă neîntreruptă, nu la o încetare intermitentă de la munca fi zică timp de o zi din şapte.

Apoi urmează textul nostru. El vorbeşte despre acei care intră în odihna lui Dumnezeu, şi explică faptul că acei care intră, se odihnesc de lucrările lor precum Dumnezeu s-a odihnit de ale Sale. Aici, de asemenea, se face referire la ceva mult mai cuprinzător şi important decât odihna într-o zi din cele şapte. Creştinul se odihneşte de lucrările sale, nu doar în a şaptea zi a fiecărei săptămâni, ci în fiecare zi. Odihna lui este neîntreruptă precum este a lui Dumnezeu; şi precum indică versetul trei, odihna Lui a fost “de la întemeierea lumii.” Care sunt, atunci, lucrările de care se odihneşte un creştin? Este oare munca sa zilnică prin care îşi câştigă existenţa? Nu! Credem că Scripturile dezvăluie cu claritate că ele sunt lucrările de dreptate prin care cineva poate încerca să primească favoarea şi binecuvântarea Domnului. Pavel le numeşte “faptele legii” prin care “nimeni nu va fi îndreptăţit.” — Rom. 3:20; Gal. 2:6; 3:11

Cum ne odihnim noi de aceste lucrări? Punândune credinţa şi încrederea în lucrarea completă a lui Cristos. El, prin sângele Său vărsat, a asigurat îndreptăţire şi mântuire pentru noi, care nu le putem obţine prin propriile eforturi sau lucrări imperfecte. Odihna credinţei noastre, prin urmare, este în El. Ne bucurăm de o odihnă binecuvântată, deoarece ceea ce ne-am luptat inutil să obţinem singuri, ne-a fost dat prin Domnul.

“Cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”

Din acest punct de vedere, comparaţia lui Pavel a odihnei Creatorului cu a noastră este cea mai interesantă şi revelatoare. De-a lungul acelor zile lungi de creaţie Iehova şi Fiul Său iubit îndeplineau lucrarea de pregătire a pământului pentru a fi locuinţa veşnică a omului. Ioan a scris referitor la Isus în existenţa Sa preumană: “nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” (Ioan 1:3) Aceasta a fost când El era Logosul, şi acest titlu semnifi că, “reprezentant sau purtător de cuvânt.” Iehova conducea lucrarea, astfel Îl auzim spunându-i Fiului: “Să facem om după chipul Nostru.” — Gen. 1:26

Însă, o dată cu crearea omului, lucrarea celor şase zile a fost completă. Omul fusese creat după asemănarea lui Dumnezeu, cu capacitatea de a cunoaşte binele şi răul. Lui i s-a spus că era rău a încălca legea Creatorului, şi că neascultarea va duce la moarte. El fusese creat cu liber arbitru. Prin urmare, puterea divină nu avea să-l ferească de păcat, şi astfel omul a luat din fructul oprit şi a fost condamnat la moarte.

Atunci a început noaptea lungă de păcat şi moarte. Creatorul îşi iubea încă creaţia umană, însă dreptatea cerea ca pedeapsa morţii să fie executată. Totuşi, în înţelepciunea Sa, Dumnezeu a făcut un plan pentru restabilirea omenirii din păcat şi moarte, un plan care i-a permis omului să treacă prin experienţa răului, şi să benefi cieze din aceasta, şi astfel să adauge la perfecţiunea sa originară ceea ce se putea obţine doar prin experienţă.

Planul lui Dumnezeu necesita un Răscumpărător, cineva care să ia locul păcătosului în moarte, şi apoi fi ind înviat dintre cei morţi, să facă împăcarea lumii cu Dumnezeu. Pentru această lucrare a fost ales unicul Fiu preaiubit al Lui, Logosul. Acum, Fiului lui Dumnezeu, care lucrase sub supravegherea Sa în crearea tuturor lucrurilor, i se atribuise responsabilitatea de a restabili omul căzut, şi astfel să împlinească planul stabilit cu privire la pământ. — Isa. 45:18

Dumnezeu, prin urmare, s-a odihnit de lucrarea Sa creatoare; s-a odihnit, în sensul că a încredinţat completarea sa altuia, anume Fiului Său iubit. De vreme ce încrederea Creatorului în Fiul Său era deplină, odihna Lui a fost deplină. El a ştiut de la început că Fiul Său va îndeplini de bună voie, cu bucurie şi cu credincioşie orice detaliu al planului Său pentru răscumpărarea şi restabilirea din păcat şi moarte a omului căzut.

Pavel a scris: “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Cor. 5:19) Creatorul este Autorul planului de împăcare; însă, după cum explică Pavel, acesta se îndeplineşte prin Cristos, şi Dumnezeu îi încredinţează lucrarea. Acum putem vedea cum se explică faptul că “odihna” noastră este ca şi “odihna” lui Dumnezeu. Noi am încetat şă înfăptuim lucrările noastre proprii, ca şi Dumnezeu, fi indcă şi noi privim la Isus să împlinească ceea ce noi înşine n-am putut.

Dumnezeu n-a putut să înlăture pedeapsa morţii şi să restabilească omul păcătos la viaţă fi indcă sentinţa morţii a fost dreaptă şi dreptatea divină nu putea fi trecută cu vederea. Însă Isus a devenit o răscumpărare, un preţ corespunzător, şi astfel a făcut posibilă eliberarea omului de sub pedeapsă. Noi, ca membri ai rasei căzute, suntem imperfecţi, şi nu ne putem apropia de Dumnezeu prin meritul propriu. Dar pe baza răscumpărării asigurate de Isus, El devine Avocatul nostru înaintea Tatălui, astfel putem fi împăcaţi cu El, şi să ne bucurăm de o speranţă de viaţă prin Cristos.

Încrederea Creatorului în Cristos a fost întotdeauna deplină. Măsura odihnei noastre în Cristos depinde de gradul de credinţă pe care-l manifestăm în această asigurare iubitoare pe care a făcut-o Tatăl Ceresc pentru noi. Tatăl nostru Ceresc este activ în ce priveşte pe credincioşi, şi atunci când se odihneşte. Isus a declarat că nimeni nu poate veni la El dacă nu este atras de Tatăl. Şi Isus a promis că acei care sunt astfel atraşi nu vor fi izgoniţi afară, ci vor fi înviaţi “în ziua de la urmă.” — Ioan 6:44, 37

Dumnezeu atrage pe păcătos nu direct la El, ci la Isus. (Ioan 6:44, 45) Păcătosul nu poate merge direct la Dumnezeu. El de asemenea trebuie să recunoască necesitatea răscumpărării prin Isus. Şi aşa se întâmplă cu toţi membrii din rasa decăzută. Pentru ca omul să mai trăiască după ce şi-a atras pedeapsa divină prin încălcarea legii divine, ceva trebuia să se facă pentru el. El trebuia să fie răscumpărat, şi Dumnezeu i-a dat Fiului Său ocazia de a fi Răscumpărătorul.

Permisiunea divină a răului în experienţa umană poate fi considerată în mod potrivit ca fi ind completarea, în sensul perfecţionării, a creaţiei umane. Este o lucrare de perfecţionare care implică punerea în aplicare a liberului arbitru al omului. Isaia a scris că Dumnezeu a creat pământul “nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit.” (Isa. 45:18) Dumnezeu a ştiut că omul fără experienţă îi va încălca legea. El a ştiut că nu putea trece cu vederea această încălcare. Însă, a ştiut de asemenea că Fiul Său iubit va lua cu bucurie locul păcătosului în moarte ca să-i asigure restabilirea.

Astfel, Dumnezeu putea privi spre încheierea zilei Sale de odihnă şi să ştie că pământul va fi locuit de omul restabilit care va poseda nu doar perfecţiunea mintală, morală şi fi zică, ci de asemenea şi acea forţă a caracterului drept care ar putea fi obţinută numai prin experienţă. Deci Dumnezeu s-a odihnit de lucrarea Sa privitoare la om şi această ultimă lucrare trebuia să fie împlinită prin misiunea lui Isus.

Ziua a şaptea de creare, ziua de odihnă a lui Dumnezeu, ca şi celelalte, a început în întuneric. De fapt, din punctul de vedere al luminii şi întunericului, a fost mai mult noapte decât ziuă. Totuşi, această perioadă lungă în decursul căreia răul a fost permis pentru dezvoltarea ulterioară a omului, se va încheia printr-o dimineaţă glorioasă de bucurie. Psalmistul a profeţit: “Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia.” — Ps. 30:5

Lucrarea ultimei mie de ani din această a şaptea zi este descrisă de către Apostolul Pavel ca perioada domniei lui Cristos. Isus a asigurat nu doar răscumpărarea pentru rasa umană, ci în decursul domniei Sale mijlocitoare va restabili de fapt omenirea la viaţă şi la armonie cu Dumnezeu. Pavel spune că Cristos trebuie să împărăţească până când toţi vrăjmaşii vor fi puşi sub picioarele Sale şi că “Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” — I Cor. 15:25, 26

Pavel apoi adaugă: “Şi când toate Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” (vs. 28) Dumnezeu s-a odihnit fi indcă a “supus toate” lui Cristos — toate lucrurile, adică cele ce ţineau de răscumpărarea şi restabilirea omului căzut. Însă o dată cu vindecarea deplină a omului, şi “toate familiile pământului” restabilite la perfecţiune şi în stare să se supună legii perfecte a Creatorului, lucrarea lui Cristos va fi completă, şi Creatorul îşi va relua relaţia sa directă cu creaţia sa umană. Lucrarea ultimei zile creatoare va fi atunci încheiată.

Între timp, ce îndemn glorios avem de a ne odihni pe deplin în Isus care săvârşeşte scopul divin în noi ca indivizi şi pentru întreaga lume. Dacă odihna credinţei noastre este deplină, pacea şi bucuria în El vor fi profunde, complete şi pătrunzătoare. Dacă am crezut pe deplin, atunci ne putem odihni pe deplin.

---

“Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufl etele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” Matei 12:28-30

---

“Domnul este Păstorul Meu; nu voi duce lipsă de nimic. El îmi dă odihnă în păşuni verzi şi mă duce la ape liniştite; îmi înviorează sufl etul şi mă călăuzeşte pe cărări drepte, din cauza Numelui Său.” Psalm 23: 1-3

---

“Toţi cei care se încred în Tine se vor bucura, vor cânta de veselie totdeauna, căci Tu îi vei ocroti; Tu vei fi bucuria celor care iubesc Numele Tău. Căci Tu binecuvintezi pe cel drept, Doamne, şi-l înconjuri cu bunăvoinţa Ta, ca şi un scut.” Psalm 5:11,12

---

PORUNCA CEA MARE

“şi-Mi veţi fi martori…până la marginile pământului.” — Fapte 1:8

Cuvintele textului nostru au fost rostite de Isus ucenicilor Săi cu puţin timp înainte de a-i părăsi şi a se întoarce la Tatăl în ceruri. Era la patruzeci de zile după înviere şi zece zile înainte de Cincizecime.

Când ucenicii erau “strânşi laolaltă” l-au întrebat pe Isus: “Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” (Fapte 1:6) Aşteptările ucenicilor că naţiunea lor va fi restabilită la independenţă, şi că împărăţia Mesianică începe, erau de înţeles. Ei au rămas dezamăgiţi atunci când Învăţătorul lor a fost răstignit, însă acum ştiau “prin multe dovezi de netăgăduit” (vs. 3) că El fusese înviat dintre cei morţi, astfel ei sperau că sosise timpul ca dorinţele lor cu privire la împărăţie să fie realizate.

Cu siguranţă ei şi-au amintit pilda lui Isus despre un “om de neam mare” care “s-a dus într-o ţară depărtată” să primească o împărăţie şi apoi să se întoarcă. (Luca 19:11, 12) Isus fusese plecat. Cel puţin, ei Îl văzuseră de puţine ori de la răstignire. Probabil trecuseră multe zile de la ultima Sa apariţie până când i-a întâlnit pe Muntele Măslinilor pentru această scurtă întrevedere fi nală. Poate că se gândeau că El fusese deja în acea “ţară depărtată” şi acum se întorsese şi urma să-şi stabilească împărăţia.

Oricare ar fi fost logica lor, în curând ei au afl at că nu sosise timpul ca împărăţia să fie stabilită şi ca Israelul să fie eliberat din robia romană. “Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele,” le-a zis Isus. (Fapte 1:7) Aceasta a fost o lecţie pe care toţi din poporul Domnului au trebuit s-o înveţe. În planul Divin sunt timpuri şi perioade — foarte precise — dar în majoritatea cazurilor semnifi caţia lor nu a fost înţeleasă înainte de timpul împlinirii lor.

Trăsăturile referitoare la timp din planul divin în legătură cu acest sfârşit de veac nu au fost înţelese dinainte sau până când a ajuns perioada să se împlinească. Acum, multe din acele puncte importante de răscruce sunt în trecut, şi mulţi din poporul Domnului, precum ucenicii din vechime, se întreabă: “în acest timp” vei stabili împărăţia? Din nou vine răspunsul Domnului: “Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele.”

Această lecţie este greu de însuşit. În repetate rânduri s-au “bătut ţăruşi” ai timpului, şi privind în urmă nici un eveniment însemnat nu a marcat data stabilită. Totuşi, se stabilesc date noi care de asemenea se dovedesc a fi fără însemnătate. Şi acest efort se face cu o mare sinceritate. Dar oare nu este încă adevărat că timpurile şi perioadele sunt în mâinile Tatălui? Speranţa este că datele, dacă nu-s prea departe în viitor, vor stimula zelul şi curajul pentru a continua pe calea îngustă. Atunci când datele se dovedesc a fi greşite pot apărea descurajări. E mai bine a ne aminti mereu că consacrarea noastră este până la moarte şi să ne încingem cu platoşa Adevărului cu hotărârea că vom continua să luptăm lupta bună a credinţei până când ne vom sfârşi cursul în moarte.

Isus a avut mai mult decât un răspuns negativ pentru ucenici atunci când ei L-au întrebat despre timp. El nu le-a spus doar faptul că nu era pentru ei să cunoască timpurile şi perioadele, ci de asemenea că ei trebuiau să facă o lucrare. Ei trebuiau să aştepte puţin la Ierusalim până la revărsarea spiritului sfânt asupra lor, şi atunci ei urmau a fi martorii Lui, începând din Ierusalim, şi ducând mesajul până la marginile pământului.

Astăzi împrejurările sunt oarecum diferite, dar în principiu situaţia este mult asemănătoare. Ultimul calcul al timpului descoperit până acum în planul Divin este sfârşitul Timpurilor Neamurilor în 1914. Desfăşurarea evenimentelor mondiale de atunci au transformat ceea ce era descurajare pentru mulţi atunci într-o asigurare glorioasă. Ca şi “dovezile de netăgăduit” date ucenicilor că Isus fusese înviat dintre cei morţi acum privim cu teamă şi uimire dovezile incontestabile că “Timpurile Neamurilor” s-au sfârşit în 1914, şi prin urmare, împărăţiile acestei lumi sunt sfărâmate ca şi “vasele unui olar.” — Luca 21:24; Ps. 2:9

Însă ultimele membre ale clasei “picioare” sunt încă de această parte de văl. Fără îndoială Domnul ne înţelege eforturile de a afl a cât mai este până când va fi stabilită împărăţia. Totuşi, suntem lăsaţi aici pentru că mai este de făcut o lucrare. Poporul consacrat al Domnului este încă martor pentru Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Prin mărturia noastră, Domnul continuă să înfăptuiască lucrarea secerişului care este “sfârşitul veacului.” — Mat. 13:39

Dacă Domnul astăzi ne-ar vorbi direct precum a făcut cu ucenicii pe Muntele Măslinilor, îndemnul Său ar fi foarte similar. El ne-ar reaminti că cel mai important nu este a descoperi data când ultimele membre ale Bisericii vor trece dincolo de văl şi împărăţia va fi stabilită, ci să fi m credincioşi ca martori ai Lui, şi să ne asigurăm că adevărul pe care-l declarăm altora, alături de experienţele vieţii care sunt călăuzite de providenţa divină, ne dezvoltă tot mai mult ca şi Noi Creaturi după chipul divin.

Ocazii de aur

În multe locuri în lume astăzi, condiţiile n-au fost nicicând mai favorabile pentru proclamarea adevărului — nu favorabile în sensul că un număr mare este gata să accepte mesajul, deoarece ei nu-l acceptă. Dar favorabile în aceea că există puţină împotrivire externă.

Acei care caută cu sinceritate o înţelegere mai bună a Bibliei şi a planului lui Dumnezeu se găsesc doar câte unul pe aici si pe acolo. Noi vorbim acum de acei care sunt gata să îmbrăţişeze Adevărul pe deplin şi să se consacreze Domnului. Milioane ar dori să cunoască însemnătatea necazului actual din lume. Când aud Adevărul, aceştia ascultă puţin şi probabil îşi spun în sine, “Sper că e adevărat”, însă ei nu doresc să plătească preţul îmbrăţişării unei cauze nepopulare. Totuşi, chiar şi aceştia primesc o măsură de consolare.

Dar, fie că ei aud, fie că evită să asculte, este privilegiul nostru de a spune întregii lumi aceste veşti minunate. Sfera nostră de activitate poate fi una restrânsă, sau Domnul poate să ne ofere mari posibilităţi de serviciu. În orice caz, responsabilitatea noastră este să fi m credincioşi. Primilor ucenici li s-a dat o ocazie imensă să mărturisească pe Isus prin darul limbilor. Prin aceste mijloace, reprezentanţii evrei din multe părţi ale lumii de pe atunci au auzit mesajul în timp ce erau în Ierusalim pentru Sărbătoarea Cincizecimii.

Însă ucenicii nu s-au oprit la aceasta. Precum se făceau pregătirile, ei înşişi călătoreau din loc în loc, şi astfel cunoştinţa de Isus şi împărăţie era răspândită peste hotare. Astăzi noi avem de asemenea ocazii individuale de a purta mărturia Adevărului, prin viu grai sau prin intermediul paginii tipărite; şi împreună putem lansa mesajul la radio, televiziune şi internet pe multe continente.

Cu adevărat este un timp minunat în care să trăieşti! Noi ştim că deplina realizare a speranţelor noastre trebuie să fie aproape. Faptul că nu cunoaştem exact când, întăreşte ocazia de a ne depăşi nesiguranţa şi să ne ţinem ferm de făgăduinţele lui Dumnezeu, în timp ce continuăm să ne depunem vieţile în serviciul Său. Primii ucenici nau trebuit să aştepte mult până să vină Spiritul Sfânt, dar atunci când a venit, ei “erau toţi împreună în acelaşi loc.” (Fapte 2:1) Noi astăzi nu aşteptăm o Cincizecime nouă, dar aşteptăm eliberarea şi împărăţia.

Pentru noi este tot atât de important să fi m “toţi împreună în acelaşi loc” precum erau cei din “camera de sus.” Trebuie să fi m împreună în ce priveşte marile doctrine de bază ale Adevărului, precum răscumpărarea, şi noi suntem. De asemenea, vorbind în mod simbolic, trebuie să fi m în acelaşi loc, locul devotării depline faţă de Dumnezeu, faţă de Adevăr, şi unul faţă de altul, stând împreună pentru apărarea şi proclamarea Evangheliei împărăţiei. Prin acest spirit al unităţii creştinului adevărat, noi putem fi împreună, fie că locuim în America, Europa, Africa, Asia sau Australia.

Pe toate aceste continente, inimile şi vocile consacrate se înalţă pentru a lăuda pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui de a binecuvânta “urechile” care pot auzi, şi inimile care ar putea aprecia “strigătul de bucurie” al Adevărului prezent. — Mat. 13:16; Ps. 89:15

Publicul general de astăzi conştientizează că lumea de azi este mult mai cuprinzătoare decât comunitatea lor mică locală. Poporul Domnului a devenit de asemenea conştient de acest lucru, şi în special prin făgăduinţele lui Dumnezeu că, dacă sunt credincioşi până la moarte, El îi va folosi ca şi canale de binecuvântare pentru toate familiile pământului. Deci este fi resc, şi o sursă de binecuvântare bogată, să înţelegem că părtăşia noastră în Adevăr este pe întreg pământul.

Când înţelegem acest lucru şi când refl ectăm asupra greutăţilor cu care se confruntă unii dintre fraţii noştri, îngrijorările şi problemele noastre neînsemnate nu par atât de importante. Când ne gândim că Dumnezeu dă putere poporului Său din orice loc, indiferent de greutatea încercărilor lor, ne dă curaj să stăruim cu credinţă în folosirea ocaziilor care sunt ale noastre în a continua să ne depunem vieţile ca ambasadori ai lui Cristos.

Isus a zis: “Voi sunteţi martorii Mei”. Aceasta este încă adevărat.

Când Domnul Isus va domni
Toate s-or restatornici,
Toate-or creşte din zi în zi
Şi cei blânzi toţi vor înflori.

Va rămânea acest cuvânt
Ori unde-n veci tot drept şi sfânt:
Că a Mielului sfânt sânge,
La ai Săi e-mbrăcăminte.

În cer sus aşa răsună:
Că această “mică turmă”
Unul singur ne-a mântuit,
Mielul sfânt care s-a jertfit.

Tu eşti şi Tu rămâi, Doamne,
Steaua cea conducătoare.
Tu eşti izvoru-ndurării,
Tu eşti speranţa inimii.

Duhul Tău, al măririi duh,
Ce Părintele ţi-a dădut,
Odihneşte pe al Tău popor,
Şi ne-nvaţă a-Ţi fi martori.

O, Doamne dă-ne Duhul Tău
Ca să nu ne-nşele cel rău,
Ca nu numai să ne-arătăm
Ci într-adevăr să-Ţi urmăm.

---

MĂRTURISINDU-L PE CRISTOS CA DOMN

„Dacă-L mărturisesti pe Isus cu gura şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit”. Romani 10:9

Scriptura selectată: Romani 10:5-17

Scriptura cheie a acestei lecţii pare să prezinte un aranjament simplu şi uşor prin care să obţinem mântuirea. Pur şi simplu mărturieşte-ţi verbal credinţa în Domnul Isus ca Răscumpărător şi mântuirea cerească îţi este asigurată. O examinare mai atentă a acestei scripturi ne relevă faptul că trebuie mult mai mult de-atât pentru obţinerea răsplăţii cereşti decât o mărturisire şi o credinţă în Isus, de suprafaţă. Textul declară că această mărturisire trebuie făcută cu gura. Gura simbolizează aici toate manifestările fi inţei noastre, şi cuprinde nu doar cuvintele noastre, ci şi acţiunile noastre, comportamentul şi umblarea vieţii. Modul în care toate aceste aspecte ale vieţii mărturisesc pe Domnul Isus este de importanţă vitală. Pavel spune, „Omul care face aceste lucruri va trăi prin ele”. Romani 10:5

Mărturisirea noastră de credinta în Isus trebuie să fie însoţită de fapte în viaţa noastră zilnică care să dovedească mărturisirea noastră dincolo de cuvinte. Petru identifi că câteva din aceste lucrări care trebuie să însoţească, sau să fie „adăugate” la credinţa noastră. El spune „De aceea, daţi-vă şi voi toată silinţa, ca să uniţi cu credinţa voastră, virtutea, cu virtutea cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea răbdarea; cu răbdarea evlavia; cu evlavia dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea… căci dacă faceţi aceste lucruri, nu veţi aluneca niciodată” (2 Petru 1:5-7, 10). Şi Apostolul Iacov comentează despre necesitatea faptelor, citându-l pe Avraam ca un prim exemplu. El spune: „Tot aşa credinţa, dacă nu are fapte este moartă… Nu a fost Avraam, tatăl nostru, îndreptăţit prin fapte, când l-a oferit pe Isaac, fi ul său pe altar. Vezi dar cum credinţa sa a lucrat cu faptele lui, şi prin fapte şi-a desăvârşit credinţa?” Iacov 2:17,21,22.

A doua lecţie vitală a versetului în studiu este cuprins în fraza „şi să crezi în inima ta”. Inima este centrul tuturor motivaţiilor şi dorinţelor noastre interioare, şi deci, frânghia de măsurat a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Indiferent de mărturisirea noastră, dacă starea inimii noastre nu este acceptabilă, nu vom fi socotiţi vrednici de mântuirea promisă. Bine a zis înţeleptul: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbe 4:23). A crede cu adevărat în Domnul Isus din inimă înseamnă că trebuie să trăim prin credinţă — credinţă nu doar în jertfa Sa, ci şi credinţă în felul Său de viaţă, caracterul Său, cuvintele şi acţiunile Sale. Mai departe, trebuie să avem credinţă în inimile noastre că fiecare experienţa pe care o avem în viaţă, mare sau mică, plăcută sau nu, este îngăduită şi supravegheată pentru binele nostru spiritual de Tatăl Ceresc.

Credinţa noastră în Isus Cristos se poate desăvârşi având atât credinţa interioară a inimii şi motivaţia rezultantă care îmbracă caracterul ei, cât şi mărturisirea pe dinafară a cuvântului, faptei şi umblării vieţii care demonstrează această asemănare a caracterului. Pavel declară „cuvântul este aproape, în gura voastră şi în inima voastră — adică, cuvântul credinţei pe care îl predicăm, … căci crezând din inimă căpătăm îndreptăţirea şi mărturisind cu gura, căpătăm mântuirea.” Romani 10:8,10

---

“Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi. El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită, să vestesc eliberarea robilor şi deschiderea închisorii celor ce sunt în lanţuri; să vestesc anul de îndurare al Domnului şi ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, frumuseţe în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plănsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi ‘terebinţi ai dreptăţii’, un răsad al Domnului, ca El să fie slăvit.” Isaia 61:1-3

---

LUCRAREA ÎNCREDINŢATĂ BISERICII

“Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit! Matei 28:19,20

Isus s-a adresat apostolilor, încredinţândule această lucrare. Şi în mod indirect, prin ei, El s-a adresat şi tuturor urmaşilor Săi. Se va remarca că această încredinţare de lucrare se împarte în trei părţi: (1) Să înveţe toate popoarele; (2) Să boteze şi (3) Să continue să-i înveţe. Poporul adevărat al Domnului, în timp ce nu trebuie să neglijeze să-şi facă chemarea şi alegerea sigură, trebuie să se implice în toate fazele misiuniii, după cum au ocazia.

Faceţi ucenici din toate popoarele

Un ucenic, potrivit defi niţiei scripturale este o persoană care este învăţată, instruită; şi înainte ca cineva să înceapă lucrarea de a instrui pe alţii pentru ca aceştia să devină ucenicii Domnului, este important să ia aminte la cuvintele lui Isus în această privinţă.

Isus ştia că, potrivit planului Tatălui Său, Veacul Evanghelic este o perioadă pentru chemarea, încercarea şi alegerea adevăratei biserici, şi că nu toţi oamenii în timpul acestei dispensaţii se lasă învăţaţi sau instruiţi. Aşa că, el spunea uneori: “Cine are urechi de auzit, să audă.” Matei 11:15 El a spus de asemenea: “Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis.” Ioan 6:44

Totuşi, Isus a fost credincios în a purta mărturie despre adevăr în misiunea Sa pământească şi şi-a dovedit loialitatea faţă de el, fi ind pe deplin conştient că “oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18:37). Rugându-se Tatălui Ceresc, unele din cuvintele Domnului nostru au fost „Eu am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume … Le-am dat Cuvântul Tău, … ei au păzit Cuvântul Tău.” Ioan 17:6,14

Isus a fost totdeauna loial şi credincios Cuvântului şi voinţei Tatălui Său şi cuvintele pe care le-a declarat nu au fost ale sale proprii, ci ale Tatălui care L-a trimis. (Ioan 14:24) “Cuvântul pe care îl auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” „Cuvintele pe care vi le spun sunt spirit si viaţă”. “Oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.” “Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima.” „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei.” Ioan 7:16, 6:63; Luca 14:27; Matei 11:29; Ioan 8:31.

După cum Isus a proclamat cu credincioşie Cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu, tot aşa a făcut şi biserica primară. Citim “Pavel şi Barnaba au rămas în Antiohia, învăţând şi vestind, împreună cu mulţi alţii, cuvântul Domnului.” (FA 15:35) „Aici a rămas (Pavel) un an şi şase luni şi învăţa printre ei cuvântul lui Dumnezeu.” (FA 18:11) „…predicând împărăţia lui Dumenzeu şi învăţând cele privitoare la Domnul Isus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică.” (FA 28:31) Noi astăzi, ca şi urmaşi pe deplin consacraţi ai lui Isus, avem marele privilegiu şi responsabilitatea de a proclama adevărata evanghelie şi astfel să ne dovedim loialitatea şi credincioşia faţă de el, necrezând şi neînvăţând niciodată poruncile oamenilor.

În munca noastră de mărturie şi în comuniunea noastră frăţească în adevăr, e o mare bucurie să-i întâlnim pe aceia pe ale căror inimi le-a deschis Domnul. Pentru că dau dovadă că se afl ă în diferite stagii de creştere şi dezvoltare creştină, noi ca ambasadori pentru Cristos trebuie să fi m pregătiţi să vestim „tot planul lui Dumnezeu”, întocmai cum a făcut Apostolul Pavel. (FA 20:27) Astfel, vom fi lumini în lume, ţinând cu tărie Cuvântul vieţii, ajuntându-i pe toţi cu care venim în contact, fie că sunt de curând sau mai de mult pe calea creştină.

Domnul continuă să conducă şi să binecuvinteze marea lucrare de proclamare a adevăratei evanghelii a împărăţiei „în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele”. Matei 24:14.

Există multe dovezi că atunci când este proclamată evanghelia adevărată, cei cu „urechi de auzit” şi „ochi şi vadă„ sunt binecuvântaţi de Domnul cu o înţelegere a adevărului. Prin harul divin, ucenicii sunt formaţi, dezvoltaţi şi ajutaţi să fie credincioşi până la moarte.

Pe lângă acest serviciu colectiv, noi trebuie să fi m atenţi să ne folosim de ocaziile individuale şi locale. E foarte posibil că în aceste zile de încheiere a Chemării Înalte, cei interesaţi care răspund adevărului în localităţile noastre să fie foarte puţini. Totuşi, aceasta doveşte că ei au urechi de auzit şi că însetează după adevăr şi dreptate şi, prin ajutorul lui Dumezeu noi trebuie să-i sprijinim potrivit abilităţii noastre cele mai bune, pentru ca ei să poată deveni creştini maturi, de deplin stabiliţi în credinţă. Pe măsură cei care au progresat doar puţin în viaţa creştină sunt instruiţi în adevăr şi în dreptate, ei învaţă că pocăinţa, care înseamnă a-şi schimba gândirea —şi convertirea — care înseamnă a-şi schimba direcţia, sunt paşi necesari care trebuie facuţi devreme.Ei învaţă mai departe despre iubire şi harul lui Dumnezeu în marea lucrare de răscumpărare prin jertfa scumpă a lui Cristos şi sunt încurajaţi să creadă pentru îndreptăţirea vieţii.

Ei realizează că cei care aud şi ascultă chemarea sunt „îndreptăţiţi prin credinţă” (Romani 5:1), având păcatele lor acoperite. Ei sunt împăcaţi cu Tatăl lor prin credinţa în Cristos. Dacă sunt credincioşi în a urma lui Cristos, ei vor deveni cosacrifi catori cu ei, şi în cele din urmă vor fi comoştenitori în împărăţia Sa şi în marea lucrare de binecuvântare a lumii.

“Botezaţi-i”

Cei care răspund la predicarea evangheliei, şi fac pasul deplinei consacrări, prin predarea lor completă, sunt botezaţi în Cristos. În trei versete scurte, apostolul Pavel discută amănunţit botezul adevărat, care trebuie să preceadă scufundarea în apă. El spune “Nu ştiţi că toţi (cei care sunt deja membrii ai corpului lui Hristos câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus am fost botezaţi pentru moartea Lui?” (Romani 6:3) şi participă cu El în moartea de sacrifi ciu. “De aceea suntem îngropaţi cu El prin botezul în moarte”. (vs.4). Acest “botez în moarte” cu Domnul, această îngropare a noastră — care a rezultat în faptul că am devenit membri ai corpului Lui ca noi creaturi — a avut loc când am făcut o predare deplină a voinţei noastre lui Dumnezeu.

Această consacrare deplină a fost urmată de conceperea de spiritul sfânt, prin cuvântul adevărului la înnoire de viaţă, la natură spirituală. Apostolul spune “după cum Hristos a fost înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi ar trebui să umblăm în înnoire de viaţă. Dacă am fost identifi caţi cu El printr-o asemănare cu moartea Lui, vom fi una cu El şi în înviere.” Vs 4,5.

Fiind astfel botezaţi în Cristos, ca membri ai corpului Său, El este „Capul” nostru, conducătorul nostru. Noi nu suntem nimic. El este totul. Aici este înţelepciunea divină, fi indcă în fiecare detaliu voinţa luiu Isus, Domnul şi Capul nostru iubit este voinţa Tatălui Ceresc. Ni se socoteşte ca suntem morţi faţă de voinţa noastră. „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” (Col.3:3) Noi suntem “în Cristos”. Dacă cineva este în “Hristos” nu mai este aceeaşi veche creatură, ci „o nouă creatură” (2 Cor.5:17) A avut loc o îngropare, o scufundare a voinţei noastre în voinţa lui Cristos. Noi am fost concepuţi la o moştenire cerească. Acum trebuie să ne potrivim “chipului Fiului Său” Rom.8:29

Botezul în apă este un simbol minunat, instituit în mod divin, al adevăratului botez care a avut loc în inimă şi în viaţă. Este un simbol frumos, pe care Domnul nostru Isus Însuşi l-a împlinit la Iordan. Este un aranjament divin pentru toţi urmaşii Săi care în mod asemănător s-au consacrat pe deplin să facă voia lui Dumnezeu.

Când Isus a ajuns la vârsta preoţească sub lege (de treizeci de ani) imediat a făcut o consacrare deplină, o jertfi re deplină a intereselor, speranţelor, ambiţiilor şi dorinţelor pământeşti ca să poată împlini voinţa lui Dumnezeu. Evrei 10:7

Domnul nostru, astfel consacrându-se voinţei Tatălui, a ştiut că botezul Său în apă a simbolizat, sau ilustrat predarea completă a vieţii şi naturii Sale pământeşti, care deja au fost scufundate, sau îngropate în voinţa Tatălui până la moarte. Din acest punct de vedere, botezul Său în apă a fost plin de însemnătate pentru El, şi este plin însemnătate şi pentru noi astăzi.

Aici era Isus, Capul în perspectivă ai corpului în perspectivă ai lui Cristos. El a dat un exemplu minunat, o lecţie frumoasă, plină de însemnătate pentru toţi urmaşii Săi. El şi-a simbolizat (prin botezul în apă) adevăratul botez în moarte, consacrarea deplină a voinţei Sale Tatălui, pe care a făcuse deja. Şi noi, care venim din urmă, păşim cu bucurie în urmele Sale „în numele (prin autoritatea) Tatălui, Fiului şi Spiritului sfânt.” Matei 28:19.

În ce priveşte faptul că suntem “morţi cu Cristos” (Rom.6:8) prin consacrare deplină, aceasta este ilustrat în faptul că suntem scufundaţi în apă. Şi apoi, ridicarea din apă, ilustrează animarea spiritului sfânt şi cuvântului adevărului la şi după consacrare, de asemenea umblarea în înnoire de viaţă, fi ind înviaţi cu Cristos.

Învaţarea continuă

Drept rezultat al puterii de atragere a lui Dumnezru şi fi indcă există printre popoare mărturie despre adevărata evanghelie, sunt unii care încă sunt chemaţi să iasă din întuneric la lumina minunată a adevărului divin şi aceştia devin ucenici (învăţăcei) ai lui Isus. Aceia care răspund cu recunoştinţă, continuă spre consacrare deplină. Ei sunt botezaţi în Isus Cristos, în moartea Sa, şi în mod potrivit ei mărturisesc această consacrare deplină - adevăratul botez - prin scufundarea în apă.

Totuşi, potrivit lucrării încredinţate de Domnul nostru, mai este o altă fază a lucrării care trebuie făcută de biserică, şi anume “Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (Matei 28:20) Aceşti ucenici ai lui Isus încă au nevoie să fie instruiţi. De fapt, tot ceea ce a avut loc în experienţa lor creştină i-a pregătit să primească această instruire permanentă.

Este important să remarcăm că, apostolii nu trebuiau să înceapă această lucrare fără puterea promisă a spiritului sfânt. Isus le spusese anterior “rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24:49) La Cincizecime, ei au primit ungerea cu această putere sfântă. Această ungere i-a învăţat cu privire la planul divin al veacurilor (Ef.3:11), întocmai cum a promis Isus, că “vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus” Ioan 14:26.

Înainte de Rusalii era imposibil ca apostolii să înţeleagă măreţul scop veşnic al lui Dumnezeu în Isus Cristos, dar ungerea spiritului sfânt, pe care cei pe deplin consacraţi a primit-o de Rusalii, a fost mijlocul folosit pentru a-i învăţa unele adevăruri mari şi secrete de-a lui Dumnezeu. Această infl uenţă sfântă, puternică, după cum Isus deja le explicase, „a fost Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte.” Ioan 14:17.

Domnul nostru Isus a primit o ungere a spiritului sfânt, şi a fost autorizat să “aducă veştile bune” (Isaia 61:1; Luca 4:18), tot aşa şi fiecare membru consacrat al adevăratei biserici, chiar până în ziua de azi, intră sub aceaşi ungere care a venit mai întâi peste Capul nostru, Isus Cristos, şi de atunci a curs peste toţi cei sfi nţiţi şi zidiţi în El ca membri ai corpului Său.

Aşadar noi, ca şi urmaşi pe deplin consacraţi ai lui Isus, pe care Tatăl i-a conceput prin cuvântul adevărului, şi în care cuvântul lui Cristos locuieşte din plin, şi care suntem înrădăcinaţi, întemeiaţi şi stabiliţi în credinţă, ne dăm seama că este marele nostru privilegiu şi responsabilitate de-a proclama ceea ce cunoaştem cu privire la voia lui Dumnezeu. Suntem bucuroşi să proclamăm diferitele aspecte ale cuvântului şi voinţei sfi nte al lui Dumnezeu, potrivit diferitelor noastre ocazii, fie unui căutător recent al adevărului, fie unui creştin matur.

În capitolele cinci şi şase din Epistola către Evrei, creştinii sunt mustraţi că nu avansează dincolo de cele dintâi principii ale “cuvintelor lui Hristos” (6:1). Ei ar fi trebuit să progreseze spre hrana mai profundă, care se referea la dezvoltarea deplină a minţii noii creaturim făcându-i în stare să progreseze la maturitate deplină în asemănarea lui Cristos, imaginea Fiului iubit a lui Dumnezeu.

Pe măsură ce continuăm să învăţăm pe alţii, trebuie să ţinem cont de învăţătura Scripturii că toţi ucenicii lui Isus trebuie să ajungă la desăvârşire. Folosind limbajul fi gurativ, ei nu trebuie să rămână la nivelul hrănirii cu lapte, ci trebuie să progreseze şi să aibă parte şi de hrană tare. Apostolul Pavel a mustrat pe unii creştini cu aceste cuvinte: “V-am dat să beţi lapte, nu hrană tare, căci n-aţi fost în stare s-o primiti, şi nici acum nu sunteţi în stare.” 1 Cor.3:2

Noi trebuie să includem în învăţătura noastră ceea ce poate să-i ajute pe alţii şi să încurajeze pe toţi ucenicii să progreseze în calea creştină pentru ca să se „poată umple de cunoaşterea deplină a voii Sale, în orice fel de pricepere duhovnicească, ca umble într+un chip vrednic de Domnul, ca să-I fie plăcuţi în orice lucru şi fapte bune, şi crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu, întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tări slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă îngăduinţă, cu bucurie.” Coloseni 1:9-11.

Isus a promis prin Ioan “Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” “Celui ce va birui îi voi da să sta cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul de domnie.” Apocalipsa 2:10;3:21.

---

MENŢINEREA UNEI INIMI SPIRITUALE SĂNĂTOASE

Uitaţi-vă pentru o clipă la creaţia lui Dumnezeu. Ne înconjoară mereu şi pretutindeni. În Psalmul 19:1,2, David afi rmă că “cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte îi face cunoscut altei nopţi” Creaţiile lui Dumnezeu se văd ziua şi noaptea pentru totdeauna!

În capitolele 38 şi 39 din Iov, Dumnezeu a arătat cât de mari sunt puterile Sale creatoare şi i-a cerut lui Iov răspunsuri la aceste întrebări: Pe ce se sprijină temeliile pământului? Cum este marea ţinută închisă? Cum rămân constante cele patru anotimpuri? Cine aduce ploaia? Dar zăpada sau grindina? Cine hrăneşte leul şi corbul? Cum sunt munţii şi pustia adăpostul pentru toate creaturile lui Dumnezeu?

Nu ştim cum a creat Dumnezeu toate aceste lucruri. Cum a creat Dumnezeu fi inţa umană? Chiar şi în starea sa decăzută, imperfectă, nu este nici o dispută asupra faptului că corpul uman este un miracol pe care ştiinţa nu poate să-l reproducă. Nici o echipă de geneticieni, ingineri şi specialişti în calculatoare nu pot să creeze o fi inţă umană din pulberea pământului. Calculatorele devin tot mai mici şi mai puternice, dar nu se pot compara cu creierul uman. Ce inginer ar putea spera să producă o pompă mai durabilă decât este inima umană?

Gândiţi-vă o clipă la lucrarea inimii. Inima nu este altceva decât o pompă (cam de mărimea unui pumn), a cărei scop este să trimită sângele în corp. Inima se compune din două pompe care operează paralel. Cea din partea dreapta colectează sângele folosit din venele din tot corpul (cu excepţia plămânilor) şi îl goleşte în ventricolul drept, o cameră care pompează sângele prin arterele pulmonare în plămâni unde absoarbe oxigen. Sângele ajunge în plămâni transportând doar 70% din oxigenul pe care îl poate cuprinde, şi iese din plămâni prin venele pulmonare oxigenat în proporţie de 98%. Venele pulmonare aduc sângele oxigenat în camera stângă de colectare, care se goleşte în ventricolul stâng. Această cameră este de de aproape zece ori mai groasă decât ventricolul drept pentru că forţa contracţiilor sale trebuie să propulseze sângele mult mai departe decât cea din ventricolul drept. Sângele năvăleşte în aortă (care este artera principală a corpului) si prin ramurile ei numeroase spre cap, spre membre şi organele interne. Ordinea bătăilor din cele patru camere ale inimii permit camerelor colectoare sa-şi golească mai întâi sângele în ventricole, apoi să se umple în timp ce ventricolele pompează. Atât în camera colectoare, cât şi în cea de pompare, camerele din partea dreaptă se contractă cu o fracţiune de secundă înaintea celor din stânga. Toate bătăile sunt controlate de un ritm de bătaie.

Gândiţi-vă cât de tare lucrează această mică pompă pe parcursul unei vieţi. La o medie de şaptezeci bătăi pe minut, inima pompează de 4000 de ori pe oră, 100.000 de ori pe zi şi 37.000.000 ori pe an. Într-o durată de viaţă de 80 de ani, inima va bate de 3 miliarde de ori! Având în vedere munca imensă pe care această mică pompă o efectuează, nu este de mirare că în starea imperfectă, decăzută a omului, multe inimi se îmbolnăvesc. Boala de inimă coronară a devenit ucigaşul numarul unu în America. Mai mult de 5 milioane de oameni se tratează de această boală şi şase sute de mii mor pe an din cauza ei.

Atâta vreme cât bate inima, corpul trăieşte. Dacă se opreşte mai mult de trei minute, funcţiile vitale din creier vor fi ireparabil stricate. Boala de inimă nu dă todeauna avertisment de îmbolnăvire, nici nu se poate trata todeauna. Dar sunt lucruri pe care le ştim despre inimă care-i afectează sănătatea înspre bine sau rău. De exemplu:

(1) Sunt multe riscuri pentru inimă care se cunosc: fumatul, tensiunea mare, stresul accentuat, nivelul ridicat de colesterol în sânge, diabetul, obezitatea şi genetica.

(2) Se cunosc şi lucruri care sunt benefi ce pentru inimă: exerciţiul fi zic regulat, regimul alimentar îmbunătăţit, sunt câteva modalităţi efi ciente de-a întări şi îmbunătăţi o inimă sănătoasă.

Aplicaţii spirituale

Dar cum este inima spirituală? Ce constituie o inimă spirituală sănătoasă? Cum dezvoltăm şi menţinem o inimă spirituală sănătoasă? Am face bine să începem prin a identifi ca şase caracteristici ale unei inimi spirituale sănătoase.

(1) O inimă spirituală sănătoasă suplineşte sângele dătător de viaţă.

Aceasta este cea mai importantă caracteristică a unei inimi spirituale sănătoase. Când a dat instrucţiuni speciale către Israel cu privire la sânge în Levitic 17:10-14, Dumnezeu arata cât este de sacru sângele, spunând că viaţa trupului e în sânge. Apostolul Pavel vorbind în Evrei 9:16,17 şi 22, spune că vărsarea de sânge se cere în legamintele lui Dumnezeu. Pavel ne aminteşte de asemenea în Evrei 10:19,3, că jertfa lui Isus ne oferă acces la viaţa veşnică prin sângele Său. O inimă spirituală sănătoasă recunoaşte că importanţa ei constă în a pompa sângele dătător de viaţă al Răscumpărătorului. Aşadar, este vital să dezvoltăm şi să menţinem o atitudine de inimă cuvenită care recunoaşte răscumpărarea Învăţătorului nostru Isus Cristos.

(2) O inimă spirituală sănătoasă reprezintă tot ceea ce doreşte Dumnezeu de la noi.

În Proverbe 23:26, citim ,,Fiul meu, dă-mi inima ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile mele” Atât timp cât inimile noastre sunt loiale lui Dumnezeu, vom vedea voia sa în mod clar.

(3) O inimă spirituală sănătoasă ne face să dorim să fi m plăcuţi lui Dumnezeu.

Psalmul 139:23 spune: “Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile” Ce scriptură frumoasă! Nu multor oameni le place să fie analizaţi, dar fi i lui Dumnezeu trebuie să ceară să fie supravegheaţi, încercaţi, ca să poată deveni mai plăcuţi lui Dumnezeu.

(4) O inimă spirituală sănătoasă se încrede în Dumnezeu în mod implicit pentru a primi putere şi înţelegere. Vorbind despre această putere, psalmistul spune: “Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, încurajeazăţi inima” (Ps.27:14). Din nou, în Psalmul 28:7 citim: „Domul este tăria şi scutul meu; în El mi se încrede inima şi sunt ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima şi-L laud prin cântările mele.” Încrederea în Dumnezeu ne dă de asemenea pricepere, după cum citim în Proverbe 3:5,6 „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.”

(5) O inimă spirituală sănătoasă ne aduce bucurie în viaţă. Tatăl nostru Ceresc vrea ca noi să fi m plini de bucurie, şi ne dovedeşte aceasta în Proverbe 15:13-15. “O inimă veselă înseninează faţa; dar, când inima este tristă, duhul este zdrobit. Inima celor pricepuţi caută cunoştinţa, dar gura nesocotiţilor se hrăneşte din nebunie. Toate zilele celui nenorocit sunt rele, dar cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat.”

(6) O inimă spirituală sănătoasă ne face să-i iubim cu adevărat pe fraţi.

Menţinerea sănătăţii inimii

Întocmai după cum o inimă umană se poate îngriji pentru a o menţine sănătoasă, tot aşa şi inima spirituală.

(1) Eliminarea riscurilor — Scripturile afi rmă clar că trebuie să punem capăt fumatului sau poluării spirituale care vine de la sistemele religioase false. Apocalipsa 18:1- 5 şi 8-10 spune bisericii să iasă din poluarea Babilonului pentru a evita păcatele şi plăgile lui.

Ni se spune să ne reducem tensiunea inimii încrezându-ne cu totul în sângele lui Cristos. 1 Petru 1:18- 21 ne spune că am fost răscumpăraţi nu cu aur şi argint, ci cu „sângele scump al lui Isus.” Matei 11:18-21 arată cum această încredere ne reduce tensiunea: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufl etele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”

O modalitate de-a reduce stresul este să avem relaţii bune cu toţi din jur, în special cu fraţii. 1 Corinteni 1:10 spune clar: “Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fi ţi deplini uniţi într-un gând şi o simţire.”

Nu trebuie să permitem secte sau dezbinări între noi. Dumnezeu a tratat cu noi cu iubire şi adevăr şi nu aşteaptă nimic mai puţin de la copiii Lui. 1 Ioan 3:14-16 spune că testul fi nal va fi felul în care îi tratăm pe fraţi: „Noi ştim că am trecut de la viaţă la moarte pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţă veşnică rămănând în el. Noi am cunoscut dragostea, prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.”

(2) Folosiţi-vă de genetică — trecutul familiei poate duce la un risc în plus pentru inimă, dar moştenirea noastră este una pozitivă pentru inima spirituală. Pavel îi menţionează pe eroii credinţei ai Vechiului Testament în Evrei 12:1, spunând: „De aceea şi noi, fi indcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” Noi toţi avem exemplele noastre preferate de credinţă, mentori în creşterea noastră spirituală. A ne aminti de acei fraţi speciali care ne-au infl uenţat vieţile, este o modalitate importantă de-a ne folosi de genetica noastră în credinţă.

(3) Regim îmbunătăţit - Asemenea celor care caută regimul adecvat pentru a reduce riscul de îmbolnăvire a inimii, şi noi trebuie să afl ăm care hrană spirituală este cea mai bună pentru sănătatea noastră spirituală, şi ce trebuie evitat. Daniel şi cei trei prieteni ai săi au preferat zarzavaturile (leguminoasele), hranei şi băuturii împăratului, fi indcă ştiau că hrana simplă a Dumnezeului lor era mai sănătoasă pentru bunăstarea lor spirituală. Pavel a afi rmat că nu putem amesteca hrana bună spirituală cu cea rea şi să ne menţinem o inimă spirituală sănătoasă, când a spus în 1 Corinteni 10:21, „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să luaţi parte la masa Domnului şi la masa demonilor.” Un regim bun spiritual începe cu laptele cuvântului (1Petru 2:1-3) şi progresează până la hrana tare, după cum a afi rmat Pavel în Evrei 5:12-14: „Căci deşi de mult trebuia să fi ţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii maturi, pentru aceia ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul.” Trebuie să adoptăm un regim sănătos pentru o inimă spirituală sănătoasă.

(4) Exerciţiu fi zic regulat - doctorii cred în unanimitate că nici un regim nu este total efi cient dacă este combinat cu exercţiu regulat. Acelaşi lucru este adevărat pentru a menţine o inimă spirituală sănătoasă. Bereenii au fost lăudaţi pentru că cercetau zilnic scripturile, FA 17:10,11, şi drept urmare, se spune că aveau un caracter mai nobil decât cei din Tesalonic. Motivul pentru care studiem este să ne exersăm minţile spirituale, după cum declară 2 Timotei 2:15 „Strduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” Există un motiv pentru care studiem! Echivalează cu a face exerciţiu fi zic, care ne întăreşte inima şi ne apropie mai mult de Tatăl nostru Ceresc.

Uneori chiar şi o inimă puternică poate suferi un atac de cord. Dacă aceasta i s-ar întâmpla vreunuia dintre noi, Dumnezeul nostru iubitor va face în aşa fel încât să benefi ciem de el, nu să suferim fără rost. Cineva care a suferit tocmai un astfel de atac de cord a remarcat că a primit binecuvântări din experienţă.

Puterea rugăciunii în timpul atacului de cord şi rugăciunile fraţilor de după, s-au dovedit a fi puternice dincolo de aşteptări. A dovedit cuvintele lui Iacov, “Mult face rugăciunea celui drept.” Iac. 5:16

Experienţa a demonstrat de asemenea, cum modelează Domnnul fiecare lecţie încât să fie spre binele nostru spiritual. Domnul ştie de ce are nevoie fiecare pentru a creşte spiritual şi va aranja experienţele noastre pentru binele nostru veşnic.

Experienţa a confi rmat de asemenea declaraţia lui Pavel că experienţele nu ne vor zdrobi niciodată. 1 Corinteni 10:13 ne asigură că nu ni se va da niciodată mai mult decât putem purta, şi suferind un atac cord cu ajutorul Domnului este o dovadă puternică a acelei făgăduinţe. O asemenea experienţă ne face mai conştienţi de puterea şi iubirea lui Dumnezeu. Lumea crede că urcuşurile şi coborâşurile vieţii aduc cei mai bun în viaţă. Aşa tratează şi Dumnezeu cu inimile noastre spirituale. Faptul că simţim puterea şi iubirea Lui într-o experienţă zdrobitoare nu poate decât să ne zidească în umblarea noastră spirituală.

Şi o asemenea apreciere ne dă o şi mai mare apreciere a împărăţiei lui Dumnezeu când va fi o eliberare din toată suferinţa rasei umane. În curând vine ziua când “Dumnezeu va şterge lacrimile din ochii lor; şi nu moartea nu va mai exista. Nu va mai nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Ap. 21:4

Fie ca noi să ne străduim zilnic să ne menţinem o inimă sănătoasă, totdeauna conştienţi că ne-am predat-o lui Dumnezeu.

---

“Iată odihna: lăsaţi pe cel epuizat să se odihnească; iată locul de odihnă!” Isaia 28:12

Noi ne odihnim în făgăduinţele lui Dumnezeu - noi de odihnim în puterea Sa şi în abilitatea lui de-şi împlini făgăduinţele … Această pace sau odihnă este binecuvântarea specială a spiritului sfânt. Numai în măsura în care avem spritul sfânt, mintea sfântă a lui Dumnezeu, dispoziţia sfântă, putem noi să avem această pace. Pe măsură ce creştem în har şi cunoştinţa Domnului, în cunoştinţa adevărului, vom avea această pace ca să ne mângăie şi să ne întărească, şi vom avea în fiecare zi tot mai mult din pacea lui Dumnezeu şi vom putea să locuim în iubirea Lui.

Mana de seară, 16 februarie

---

GÂNDURILE ÎNALTE ALE LUI DUMNEZEU

„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele” zice Domnul. „Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” — Isaia 55:8, 9

În textul nostru Domnul ne spune că precum cerurile sunt mai sus decât pământul, astfel sunt gândurile Sale mai înalte decât gândurile noastre, şi căile Sale decât căile noastre. În această privinţă, comparaţia este într-o măsură similară cu aceea care există între oamenii maturi şi copii, cu excepţia faptului că superioritatea gândurilor lui Dumnezeu faţă de ale noastre este cu mult mai mare decât cea a oamenilor maturi faţă de copii.

Toţi acei care cunosc arta de a instrui ştiu că pentru a transmite gânduri minţii unui copil, ilustraţiile sunt foarte utile, fie în cadrul istorioarei sau în formă de desen. Un copilaş învaţă semnifi caţia cuvântului rotund mult mai repede când acesta este ilustrat printr-o minge sau un cerc. Cuvântul portocală capătă o semnifi caţie clară când copilul îi vede culoarea, forma, şi savurează aroma şi gustul acesteia.

Acestea sunt nişte ilustraţii simple, dar trebuie să fie simple pentru ca copilul să înţeleagă ideile pe care adultul încearcă să i le transmită minţii sale imature. Nu credem că am exagera comparaţia spunând că cele mai bine dezvoltate minţi şi acei care posedă cea mai mare inteligenţă în cercul adulţilor, sunt doar ca şi nişte copii înaintea lui Dumnezeu. Într-adevăr, aceasta trebuie să fie adevărat dacă, precum declară textul nostru, gândurile Sale sunt mai sus decât gândurile noastre „cât sunt de sus cerurile faţă de pământ.”

Noi putem să înţelegem cu uşurinţă problema în cauză doar dacă suntem în stare să înţelegem gândurile înalte ale lui Dumnezeu. Cu adevărat, nu am fi capabili să le înţelegem deloc dacă El nu le-ar fi asociat cu obiecte cu care suntem cel puţin parţial familiari.

Tot limbajul este în mare măsură ilustrat. Cuvântul oraş, de exemplu, nu ar reda nici o semnifi caţie minţii noastre dacă nu l-am asocia cu o mulţime de oameni locuind în cadrul unei regiuni relativ mici, şi cu casele, birourile şi uzinele lor, ceea ce ne ajută să înţelegem ce semnifi că cuvântul oraş.

Pe plan uman

Dumnezeu a creat omul după chipul Său, înzestrându-l cu capacitatea de a gândi, de a raţiona, de a deosebi binele de rău. Dar, în ceea ce ne priveşte, aceste calităţi ale Creatorului se limitează la acest domeniu pământesc de existenţă. Capacitatea omului de a raţiona se limitează la ceea ce el poate vedea, simţi, auzi, gusta şi mirosi. El poate spori câmpul vizual printr-un telescop sau să-l mărească cu un microscop. El poate transmite sunetul cuvintelor în toată lumea prin utilizarea electronicii şi prin intermediul acestor mijloace ştiinţifi ce să extindă sfera în care poate raţiona, însă totuşi judecata sa se limitează la o lume materială.

Aceasta fi ind adevărat, ar trebui să devină evident că pentru a ne transmite gândurile Sale în legătură cu creaţia umană, Creatorul trebuie să ne vorbească într-un limbaj în limitele înţelegerii noastre. Acesta este motivul, prin urmare, pentru care limbajul Bibliei este uman şi îşi are rădăcinile înţelegerii în lucrurile şi obiectele pământeşti, materiale, cu care noi, oamenii, suntem familiari.

Cea mai simplă vorbire a noastră este în realitate în formă ilustrată, deoarece fiecare cuvânt pronunţat formează în mintea ascultătorului un obiect care dă semnifi caţie vorbirii noastre. Acest fapt este adevărat chiar şi cu referire la limbajul literal al Bibliei. Dar pe lângă acest limbaj literal, el însuşi ilustrat, Domnul a folosit în mod intenţionat obiecte şi creaturi de diferite tipuri, posedând caracteristici cunoscute omului ca simboluri, sau ilustraţii, pentru a ne ajuta să înţelegem unele dintre gândurile Sale înalte corespunzătoare planului Său pentru mântuirea omenirii.

Aproape în toate limbile, cuvintele care nu se referă direct la anumite lucruri sau obiecte suferă frecvent schimbări în semnifi caţie. Astfel, cuvântul deosebit la început însemna ceva special, sau extraordinar, şi aceasta este încă una dintre semnifi caţiile lui; dar mai frecvent astăzi acest cuvânt este folosit pentru a reda ideea de a fi straniu sau ciudat. Dar lucrurile materiale ale Creatorului şi fenomenele naturii pe care Domnul le foloseşte în Cuvântul Său pentru a ilustra gândurile Sale înalte, nu se schimbă niciodată. Din acest punct de vedere, Biblia vorbeşte în acelaşi limbaj poporului Domnului astăzi precum vorbea şi celor din vechime.

În simbolistica Bibliei, găsim că Dumnezeu a folosit soarele, luna, stelele, norii, furtunile, ploaia, munţii, dealurile, văile, râurile, oceanele, copacii, iarba, pietrele, grâul, neghina şi pământul. Din regnul animal El a folosit oile, caprele, leii, leoparzii, urşii, vulpile, şerpii, balaurii. Aceştia nu îşi schimbă caracteristicile în fiecare veac..

Soarele, cu razele calde şi vindecătoare şi cu fierbinţeala arzătoare pe nisipurile deşertului, este exact cum a fost atunci când, inspiraţi de Domnul, scriitorii Bibliei l-au folosit pentru anumite scopuri ilustrative. Oile nu s-au schimbat, nici caprele. Caracteristicile lor astăzi sunt chiar aceleaşi precum erau atunci când Isus a spus într-o parabolă că va despărţi oamenii „cum desparte păstorul oile de capre.” (Mat. 25:31, 32) Acelaşi lucru se aplică la toate ilustraţiile cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu.

În unele cazuri Domnul a explicat semnifi caţia ilustraţiilor pe care le utilizează. Alteori, scopul simbolului este atât de evident încât nu este necesară nici o explicaţie. Cu adevărat, în multe cazuri o explicaţie ar distruge frumuseţea şi intensitatea lecţiei propuse. Cât de evidentă, de exemplu, este semnifi caţia limbajului conţinut în Psalmul 23: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic. El îmi dă odihnă în păşuni verzi şi mă duce la ape liniştite; îmi înviorează sufl etul şi mă călăuzeşte pe cărări drepte, din cauza Numelui Său.” — vs. 1-3.

Există de asemenea acele minunate expresii ilustrative în Psalmul 91: „Cel ce stă în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt se va odihni la umbra Celui-Atotputernic. Eu spun despre Domnul: „El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!” (vs. 1, 2) Şi iarăşi: „El te va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui.” — vs.4

Toată lumea ştie bine faptul că apa este folosită în scopuri de curăţire, astfel că nu este nevoie de a explica simbolul atunci când apostolul vorbeşte de sfi nţirea noastră şi curăţirea prin „spălarea cu apă prin Cuvânt.” (Efes. 5:26) Cu câtă claritate ni se transmite astfel ideea că Cuvântul Adevărului lui Dumnezeu acţionează ca o putere curăţitoare în vieţile acelora care se supun infl uenţei sale sfi nţitoare!

Pe de altă parte, apa este de asemenea necesară vieţii, deci uneori ea este folosită în Biblie pentru a ilustra puterea dătătoare de viaţă a Cuvântului. În această întrebuinţare a simbolului, Biblia vorbeşte de „un râu cu apa vieţii.” — Apoc. 22:1

Caracteristicile cunoscute ale focului îl fac un simbol potrivit al nimicirii. În această ordine de idei, focul este folosit în Biblie pentru a ilustra nimicirea unei ordini sociale; nimicirea celor răi cu voia; şi nimicirea „lemnului, fânului şi trestiei” caracterului creştin. (I Cor. 3:12) Însă ce idei total greşite au fost extrase din Biblie din cauza neînţelegerii că focul nu este o substanţă conservantă în care se menţine viaţa conştientă şi cei vii chinuiţi!

Citirea gândurilor înalte ale lui Dumnezeu în mod corect, precum le-a zugrăvit în Cuvântul Său prin limbajul ilustrat, necesită din partea noastră o analiză atentă a caracteristicilor naturale şi vizibile ale lucrurilor întrebuinţate să transmită acele gânduri. De exemplu, există pilda lui Isus a grâului şi neghinei. (Mat. 13:24- 30, 36-43) Mulţi au presupus că „grâul” în această pildă reprezintă pe creştini, şi că „neghina” este un simbol al păcătoşilor.

Dar această opinie nu ia în considerare faptul că, în realitate, neghina se aseamănă mult cu grâul, şi că ele sunt folosite în pildă să reprezinte pe de o parte, urmaşii adevăraţi ai Învăţătorului, şi pe de altă parte, pe acei care doar se pretind creştini — purtând numai o spoială de creştini. Aceştia îşi pierd identitatea ca creştini.

Explicând această parabolă, Isus a zis că „grâul” erau „fi ii împărăţiei”, şi „neghina” — „fi ii Celui Rău”, adică Diavolul. „Fiii împărăţiei” sunt aceştia fi indcă sunt concepuţi şi entuziasmaţi de speranţa împărăţiei, şi perspectiva lor de a participa cu Isus la lucrarea împărăţiei. Neghina sunt „fi ii Celui Rău”, nu pentru că sunt răi sau stricaţi, fi indcă deseori ei sunt chiar opusul, ci fi indcă ei susţin învăţăturile greşite ale „stăpânitorului lumii acesteia” (Ioan 12:31), şi îşi guvernează vieţile conform acestor învăţături.

Ceruri şi pământ

În mediul natural există o relaţie foarte strânsă şi semnifi cativă între pământ şi corpurile cereşti pe care întrun mod general le numim ceruri. Toată viaţa pe pământ este supusă mai mult sau mai puţin infl uenţelor cereşti — anotimpurile, condiţiile atmosferice şi mareele fi ind dirijate prin acestea.

Astfel cerurile şi pământul literal sunt o ilustraţie potrivită a faptului că organizaţiile umane, sau civilizaţiile, sunt infl uenţate de puteri mai înalte, sau spirituale. Din acest motiv, Biblia descrie ordinea socială, sau universul, care a existat înainte de potop ca fi ind alcătuit din „ceruri” şi un „pământ”. Biblia mai vorbeşte de „ceruri” şi un „pământ” care au existat de la potop; şi de asemenea de „ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea.” (II Pet. 3:6, 7, 13) Acestea din urmă vor fi , în realitate, faza spirituală şi faza pământească a împărăţiei lui Cristos.

Soarele şi luna, în relaţie reciprocă, sunt uneori întrebuinţate în Biblie pentru a ilustra lumina Evangheliei, şi lumina refl ectată a Legii precum a fost dată lui Israel, împreună cu tipurile şi umbrele serviciilor din Tabernacol. Datorită căldurii şi puterilor vindecătoare, soarele mai este utilizat în Biblie ca simbol al puterii vindecătoare a lui Cristos când este întronat în împărăţia Sa cu scopul de a restabili rasa umană la sănătate şi viaţă. Profetul Maleahi a scris în această privinţă că „va răsări Soarele dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui.” — Mal. 4:2

---

O SLUJIRE ÎNŢELEAPTĂ

“Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.” Romani 12:1

Introducerea acestei epistole declară că se adresează “celor din Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi sfi nţi” (Romani 1:7) Aceştia sunt, în principal, fraţii menţionaţi în text, cei pe care apostolul îi îndeamnă să-şi aducă corpurile “ca o jertfă vie.”

Este evident, că erau mulţi în adunările din Roma care aveau legătură cu biserica, dar încă nu făcuseră o consacrare deplină Domnului. Ei au ajuns la o anumită cunoştinţă despre Domnul, şi au socotit preţul sacrifi ciului de sine, dar nu s-au predat pe deplin lui Dumnezeu. Aceştia ar considera îndemnul textului nostru ca o încurajare să predea totul Domnului în sacrifi ciu, cu asigurarea că, dacă fac acest lucru, meritul lui Cristos li s-ar aplica ca să facă ca jertfa lor să fie primită.

Expresia lui Pavel, “vă îndemn” este importantă. Tatăl Ceresc nu forţează poporul Său să sacrifi ce, ci îi invită, cu asigurarea că acum este “timpul potrivit” (2Cor.6:2) Dumnezeu nu porunceşte ca cineva să se consacreze. A face aceasta ar însemna să transforme sacrifi ciul voluntar în ceva obligatoriu. Pavel scrie, “vă îndemn”. Intraţi în legământ cu Dumnezeu, să-l urmaţi pe Isus. Renunţaţi la voinţa umană şi tineţi minte că aceasta include şi corpul vostru muritor. Reţineţi ca simpla promisiune de-a îndeplini acest legământ nu înseamnă şi împlinirea lui.

Tatăl Ceresc ne concepe de spiritul Său Sfânt prin cuvântul adevărului şi ne acordă multe privilegii care aparţin celor care au devenit noi creaturi în Isus Cristos. Noi trebuie ca zilnic să mergem mai departe punându-ne viaţa în serviciul Său. Cât de potrivit a fost ca apostolul să ne încurajeze să ne dăm viaţa zilnic. Corpurile noastre muritoare trebuie sacrifi cate în serviciul Său. Jertfa noastră este una vie. Acest corp, socotit liber de condamnare este jertfi t în mod continuu. Este legământul şi privilegiul nostru să împlinim jertifi rea cărnii în conformitate cu voinţa Tatălui.

Pentru cei neconsacraţi, dar fraţi în perspectivă, mesajul îndemnului lui Pavel este, voi sunteţi dornici să serviţi Domnului. Aceasta se dovedeşte prin faptul că frecventaţi întrunirile bisericii. Aceasta înseamnă că iubiţi lucrurile sfi nte şi doriţi să cunoaşteţi voinţa lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca voi să vă prezentaţi în consacrare şi să consideraţi că corpul vostru este o jerfă vie, folosindu-vă zilnic puterea şi viaţa în serviciul Domnului.

Consacrarea este înţeleaptă

Oricine recunoaşte mila şi binecuvântările lui Dumnezeu, găseşte că este o slujire înţeleaptă să jertfeşti lucrurile pământeşti. Este un privilegiu să servim astfel Domnului. Dacă a fost un serviciu înţelept ca Isus să părăsească gloria cerească, să devină om şi astfel să se jertfească pe sine până la moarte, atunci cu siguranţă mica noastră jertfă este foarte înţeleaptă. Noi avem foarte puţin de oferit, şi când avem ocazia să ne arătăm aprecierea pentru Tatăl Ceresc pentru marea sa iubire faţă de noi, ar trebui să ne grăbim să ne folosim de ocazie.

Tatăl Ceresc a pus înaintea Răscumpărătorului o mare bucurie ca recompensă pentru ascultarea Sa. Domnul nu ne invită să ne jertfi m pentru El fără răsplată. El a promis că dacă vom face aceasta, El ne face comoştenitori cu Fiul Său iubit şi părtaşi ai naturii divine - participanţi cu Isus în toate bucuriile împărăţiei.

Toţi fraţii îşi prezintă zilnic jertfa. În fiecare dimineaţă, noi ne prezentăm înaintea Domnului şi-i cerem binecuvântarea în eforturile noastre de-a-L servi pe parcursul zilei. Predarea voinţei noastre este constantă, o legănare zilnică a jertfei noastre înaintea Domnului. Tot aşa a fost şi cu Domnul nostru. El nu numai că s-a consacrat la începutul misiunii Sale, ci şi zilnic şi-a predat viaţa până când jertfa sa a fost consumată pe deplin. Numai cei care sunt credincioşi vor căştiga premiul.

Îndurările lui Dumnezeu

Motivul pentru care spune Pavel să ne prezentăm trupurile ca jerfă vie, este să facem aceasta pentru “îndurările lui Dumnzeu”. Toţi care aud şi înţeleg adevărata evanghelie a împărăţiei ar trebui să se simtă impulsionaţi de îndurările lui Dumnezeu, nu numai să facă o deplină consacrare, dar şi să-şi prezinte trupurile în sacrifi ciu. Ar fi foarte nerezonabil să acceptăm favorurile minunate ale lui Dumnezeu şi apoi să neglijăm să trăim la nivelul condiţiilor care le sunt ataşate.

Tatăl Ceresc le-a oferit copiilor Săi consacraţi ocazia de-a fi comoştenitori cu Isus Cristos la “o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi.” (1Petru 1:4) Dacă credem aceasta, vom căuta cu sinceritate să cunoaştem care sunt condiţiile pentru aceasta. Vom afl a că condiţiile sunt în realitate uşoare când se compară cu marea răsplată spre care conduc ele.

Dacă nu reuşim să ne punem toate eforturile pentru câştigarea acestui premiu glorios, aceasta va demonstra nu am crezut cu adevărat mesajul lui Dumnezeu. Dacă recunoaştem valoarea acestei oferte şi dacă o credem cu adevărat, cu siguranţă vom fi dornici să dăm la o parte orice greutate şi orice piedică şi să alergăm cu răbdare până la sfârşit ca să primim cununa. Evrei 12:1,2.

Până la moarte

Învăţătorul nostru înviat ne-a făcut o făgăduinţă - “Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii. (Ap.2:10) Ni s-a acordat o mare ocazie, mult mai mare decât orice ne-ar putea oferi lumea. Dacă ne-am prezentat trupurile ca jertfă şi dacă le ţinem pe altarul de jertfă, ele vor fi acceptate de Dumnezeu ca fi ind înjunghiate cu Cristos şi că acum umblăm în înnoire de viaţă.

Suntem socotiţi morţi. “Căci aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” Col.3:3 Voia noastră a fost îngropată în voinţa Tatălui. Noi suntem botezaţi în Cristos, în moartea sa de sacrifi ciu, şi de-a lungul experienţei noastre de “jertfă vie”, noi trebuie să umblăm ca noi creaturi în Isus Cristos.

De-a lungul misiunii pământeşti a Domnului nostru, sentimentele inimii Sale au fost “iată, Doamne, vin să fac voia Ta.” (Evrei 10:9) În cazul Lui, a fost mai mult decât o dorinţă de-a cunoaşte voia Tatălui Său. Isus a venit să facă voia Tatălui şi a fost pe deplin credincios în aceasta. Şi noi trebuie să ne străduim să fi m credincioşi, chiar până la moarte. Astfel vom obţine “cununa vieţii” şi vom trăi şi vom domni cu El. Ap.2:10, 2 Tim.2:11,12.

A ne prezenta trupurile ca jertfă vie şi a continua să o aducem în fiecare zi, până când este pe deplin consumată, nu este numai un serviciu înţelept, ci o jertfă mult prea mică. A refuza să ne folosim de această ocazie ar fi o indicaţie de tristă lipsă de apreciere a bunătăţii infi nite a lui Dumnezeu. Ar fi o dovadă şi de lipsă de judecată, neputinţa noastră de-a cântări şi compara plăcerile trecătoare ale voinţei proprii în această scurtă viaţă umană cu pacea şi bucuria prezentă în Isus Cristos şi eternitatea de bucurie şi glorie care va urma.

Speranţa care ne-a fost pusă înainte este una glorioasă. Este speranţa de-a fi cu Isus - “mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate si de orice nume care se poate numi.” (Ef.1:21) Este speranţa de-a fi alături de Domnul şi Capul nostru, care este “Rege al Regilor şi Domn al Domnilor.” (Ap.1:21) De-a fi asociaţi cu El lucrarea de-a stabili voinţa divină pe pământ şi de-a binecuvânta toate popoarele. Ce imbold puternic spre credincioşie! Şi numai cei credincioşi vor ajunge această speranţă căci “cei care sunt cu El sunt chemaţi, aleşi şi credincioşi.” Ap.17:14.

---

“Ferice de omul care găseşte înţelepciune şi de omul care capătă pricepere.
Căci câştigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului şi venitul ei este mai de preţ decât aurul; ea este mai de preţ decât mărgăritarile şi toate lucrurile pe care le-ai dori nu se pot asemăna cu ea.
În dreapta ei este o viaţă lungă; în stânga ei, bogăţie şi slavă.
Căile ei sunt nişte căi plăcute şi toate cărările ei sunt paşnice.
Ea este un pom al vieţii pentru cei ce o apucă şi cei ce o au sunt fericiţi.” Proverbe 3:13-18

---

SCRISORI INTERESANTE:

Descoperirea Studenţilor în Biblie

Dragi Studenţi ai Bibliei,

Am dat peste site-ul vostru de internet, complet întâmplător, şi trebuie să recunosc, am fost foarte surprins, ca să nu zic mai mult.
Să vă explic. Sunt un martor al lui Iehova. Cumva am reuşit să consult o copie veche al Planului Divin Al Veacurilor din biblioteca Sălii Regatului şi s-o citesc.

Am căutat pe internet şi am găsit, spre marea mea surpriză, că pot să cumpăr cărţile Fratelui Russell! Aceasta a fost un şoc pentru mine, ca să nu zic mai mult.Şi aşa am dat de site-ul vostru. Nu am cuvinte să vă descriu mirarea extraordinară pe care am avut-o să afl u că mai există încă Studenţi ai Bibliei (poate o să vă pară ciudat aceasta). Nouă nu s-a spus întotdeuana că Studenţii Bibliei care au rămas cu organizaţia au devenit Martori ai lui Iehova, şi că cei care s-au despărţit de ei s-au împărţit în secte care se contraziceau între ele şi că în cele din urme s-au dezintegrat. Sfârşitul poveştii. Aşa că, când am afl at că mai sunt Studenţi ai Bibliei a fost pentru mine ca şi când aş fi afl at un dinozaur în viaţă.

De la un Martor al lui Iehova din Australia

Bună ziua!
Sunt fascinat să afl u de existenţa voastră după toţi aceşti ani. Eu am crescut ca Martor al lui Iehova şi mi s-a spus că toate grupurile care s-a despărţit de Asociaţia Internaţională a Studenţilor Bibliei au dispărut. În ultimii ani am studiat puţin chestiunea şi se pare că aţi fost foarte calomniaţi de foştii voştri fraţi, şi mi-e tare ruşine pentru aceasta. Nu am cuvinte să vă descriu cât de încântat am fost să găsesec site-ul vostru şi să-l citesc.
Observ că nu menţionaţi nimic despre rolul lui Rutherford în separarea Studenţilor Bibliei după moartea lui Russell. Rutherford vă numeşte printre altele robi răi şi necredincioşi, apostaţi. Aş vrea din toată inima să aud versiunea voastră cu privire la separarea Studenţilor Bibliei din timpul preşedinţiei lui Rutherford. Se pare că voi aţi urmat lucrarea Pastorului Russell şi că de fapt Rutherford a fost adevăratul apostat. Dar vreau să spun că eu nu emit judecăţi pentru nimeni.
Dorinţa mea principală este să cunosc adevărul fi indcă a avut un impact major asupra vieţii mele şi a familiei mele.
Sper că veţi putea să mă luminaţi cu privire la cele întâmplate în această perioadă.
Cu multe mulţumiri…

Întrebare:

Am văzut “Întrebări Biblice”, programul vostru. L-am găsit foarte interesant, dar când m-am uitat pe site-ul vostru, am descoperit că şi voi, ca Martorii îl aveţi pe Charles Taze Russell.
Am avut o experienţă cumplită cu Martorii şi aş vrea să ştiu:
1. Care este diferenţa dintre Dawn şi Martorii lui Iehova?
2. Aveţi aceleaşi politici, cum ar fi excomunicările?
3. Voi daţi socoteală bătrânilor (cum fac Martorii) şi aveţi un Corp Guvernant?

Răspuns:
Dragă _______,
Noi aderăm la învăţăturile lui Charles Russell care sunt destul de diferite de cele ale Martorilor. Noi nu suntem Martori. Diferenţa, pe scurt, poate fi explicată că, noi, ca şi Charles Russell, credem că Dumnezeu va da ocazie tuturor oamenilor ca să-L cunoască. După cum spune Pavel în 1 Timotei 2:4-6 “Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să vină la cunoştinţa adevărului.” Martorii cred că dacă azi nu devii unul de-al lor, mergi în moartea a doua. Noi nu credem aceasta. Vă putem trimite nişte broşuri care explică diferenţa.
Noi nu excomunicăm şi nu despărţim familiile. Credem că fiecare este răspunzător în faţa lui Dumnezeu. Noi nu avem un Corp Guvernant. Bătrânii noştri sunt doar servitorii adunării.

Întrebare:
V-am citit site-ul. Sunteţi un mare ajutor în studiile mele. Înţeleg că acum are loc alegerea bisericii. Nu mi-e foarte clar dacă numărul 144.000 este simbolic sau nu. Pentru că numărul acesta trebuie să se fi completat de mult.
Aş fi foarte recunoscător dacă mi-aţi putea explica.
Cu sinceritate,
____________

Răspuns:
Dragă _______,
Noi nu credem că numărul 144.000 este simbolic. Nu multora li se acordă marea onoare a naturii divine. După cum a spus şi Isus, mulţi sunt chemaţi (cu miloanele), puţini sunt aleşi (cei care se consacrează, dornici să-şi ia crucea şi să urmeze lui Isus). Dintre aceştia şi mai puţin sunt credincioşi. Cei care sunt cu Mielul sunt chemaţi, aleşi şi credincioşi. Aceştia sunt cei 144.000. Ca un exemplu, să presupunem că pentru fiecare 10 aleşi, unul singur este credincios. Dintr-un milion şi jumătate 144.000 sunt credincioşi. Cei rămaşi dintr-un milion şi jumătate sunt din turma mare şi vor avea o natură spirituală şi vor fi înaintea tronului, nu pe tron. Standardul este înalt. 144.000 nu este un număr nerezonabil. Vezi Matei 22:14, Ap.17:14, Ap.7:3-8, Ap.7:9-17.
Credem că alegerea bisericii nu este completă.
Leo Post

Stimaţi editori,

Am găsit printre lucrurile familiei mele, broşurica intitulată Mângăiere şi Speranţă. Fratele meu mai are de trăit numai 6 luni, şi sora mea este pe moarte în spital. Pe coperta din spate a acestei broşuri se spune ca trimiteţi o copie gratuită a unei alte broşuri Dumnezeu şi Raţiunea. Aş putea să primesc aceste broşuri pentru familia mea? Trecem prin nişte situaţii foarte difi cile. Dacă aveţi şi alte broşuri, ne-ar ajuta foarte mult.
Vă mulţumesc foarte mult.________

---