Zorile, Numarul 13

CUPRINS:

Chemaţi, Aleşi Şi Asiguraţi
Ce Este Chemarea Mea?
Duceti Până La Capăt Mântuirea Voastră
Paharul Meu Dă Pe Deasupra
Apărare Faţă De Rău
O Călăuză Spre Viaţă
Legături Trainice
Răbdare Credincioasă
Scrisori Interesante

CHEMAŢI, ALEŞI ŞI ASIGURAŢI

„Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufl etele voastre.” — Evrei 12:3

În Evrei, capitolul 12, Apostolul Pavel îi asigură pe cei consacraţi că experienţele lor vor fi de o durată şi dificultate suficientă astfel încât tăria de caracter şi angajamentul lor vor fi încercate pe deplin. El aseamănă acele experienţe, şi acea probă, cu o alergare sau o întrecere. Este o cursă care va fi câştigată nu de cei rapizi şi iuţi, ci de acei care suferă cu răbdare. „De aceea şi noi, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (vs.1, 2) Pavel previne pe fraţii lui că vor apărea împrejurări ce vor cauza ca unii să cadă de oboseală şi să se îndoiască de capacitatea de a-şi mai continua alergarea „pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” — I Cor. 9:24; Fil. 3:14

SĂ FIŢI TRANSFORMAŢI

Unul dintre scopurile esenţiale ale alergării la cursă a celor aleşi este să-i aducă la o înţelegere treptată a propriilor slăbiciuni. Scopul nu este de a umili, ci de a dezvolta în ei o atitudine cât mai desăvârşită de supunere la voinţa lui Dumnezeu şi la puterea transformatoare. Cine doreşte să se înscrie la alergare, trebuie să prezinte lui Dumnezeu corpul său astfel renunţând la proprietate — dezmoştenind poftele şi preferinţele. „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.” (Rom. 12:1) Cel care sfârşeşte alergarea, trebuie să fie transformat. „Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (vs.2) Doar dacă acei aleşi pentru alergare se supun complet, precum este lutul în mâinile olarului, atunci poate fi realizat în ei procesul necesar de transformare. — Rom. 9:21

Descoperirea slăbiciunilor la cineva poate fi un lucru tulburător. Confruntaţi de nereuşitele pe care se aşteptau să le fi învins mult mai înainte, fraţii care au alergat cel mai mult cad deseori în vulnerabilitatea îndoielilor. Cugetând la slăbiciunile lor timp de mai mulţi ani, ei pot să pună la îndoială capacitatea lor de a mai continua alergarea. Unii spun: eu m-am aşteptat să fiu mai puternic până acum, însă mă simt slab, poate chiar mai slab decât la început. Anume aici Satan poate intra şi cauza alunecarea. Acei aleşi să alerge la aceste întreceri se simt puternici la început. Totuşi, pe măsură ce aleargă, ei se pot împiedica. Atunci când se poticnesc, ei devin tot mai mult conştienţi de insuficienţele lor. Acea conştiinţă, oricât de importantă ar fi ea, poate cauza o mare buimăceală celor care aleargă, care doresc să-i servească lui Dumnezeu în mod desăvârşit. Este necesar ca cei aleşi să-şi afl e defectele şi acest lucru nu este nici mirare, nici dezamăgire pentru Tatăl Ceresc. El a ştiut întocmai cât de slabi ei erau înainte de a-i chema şi alege pentru a alerga la cursă.

LUPTA LUI PAVEL

Prin puterea lui Dumnezeu acei chemaţi şi aleşi au început alergarea, şi este sigur că doar prin puterea Lui ei o vor săvârşi. Pavel s-a luptat cu aceeaşi problemă a propriei slăbiciuni. „Căci nu practic binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu îl vreau, iată ce fac! Şi dacă ce nu vreau, aceea practic, nu mai sânt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine legea aceasta: când vreau să practic binele, răul stă lipit de mine. Fiindcă după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?… Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!…Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea păcătoasă slujesc legii păcatului.” (Rom. 7:19-25) Lupte neîncetate între intenţia minţii concepute de spirit şi faptele trupului păcătos. Câmpul de bătălie este înăuntrul celor aleşi.

Deşi zădărnicit de slăbiciunea trupului său, apostolul nu indică faptul că-i este frică că aceasta îi va împiedica să-şi facă chemarea şi alegerea sigură. Din contra, el îl asigură pe Timotei că îşi făcuse chemarea şi alegerea sigură. „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui.” (II Tim. 4:7, 8) Fără îndoială, Pavel a înţeles că faptul de a-şi face chemarea şi alegerea sigură nu necesita biruinţa lui asupra slăbiciunilor trupului înainte de a-şi sfârşi cursul. Faptul de a-şi face chemarea şi alegerea sigură nu se determină conform propriilor slăbiciuni. Cei aleşi biruie pe parcursul alergării lor. Imperfecţiunile îi vor afecta pe cei aleşi către sfârşitul cursului lor.

A ALERGA CU RĂBDARE

În Evrei, capitolul 12, apostolul îi încurajează cu convingere pe fraţii săi să îndure cu răbdare până la sfârşit diferitele împrejurări ale cursei. El citează multele exemple de efort credincios din Vechiul Testament, precum şi ultimul exemplu de îndurare răbdătoare, Isus Cristos. El îi încurajează pe cei consacraţi să reziste ispitei de a crede că alergarea este doar pentru alţii care sunt mai calificaţi, sau pentru acei care sunt mai puţin îngreuiaţi de păcat. El cu îngăduinţă le aminteşte fraţilor săi că el, de asemenea, aleargă la întrecere, şi că el este tot atât de uşor asaltat de păcat precum şi ei. Apostolul le spune celor chemaţi şi aleşi că, deşi Domnul care a făcut posibil pentru ei să se înroleze în cursă a fost perfect, El îi va aduce pe toţi pe care i-a ales la finiş dacă ei continuă să creadă că El are puterea şi voinţa de a face aşa, indiferent de propriile imperfecţiuni. Pavel îi îndeamnă pe consacraţi să privească ţintă la premiu, nu la slăbiciunile lor. El le reaminteşte că Dumnezeu este Cel care răsplăteşte pe cei „care, prin stăruinţa în bine, caută slavă, cinste şi nemurire.” — Rom. 2:7

CALIFICAŢI LA FEL

Premiul dat pentru sfârşirea alergării este atât de mare încât cei cu adevărat umili deseori găsesc că este greu să-şi imagineze că-l pot obţine, simţind că alţii sunt mai calificaţi decât ei în alergare. Domnul, cunoscând vicleniile lui Satan, le reaminteşte celor aleşi că sunt la fel de calificaţi să alerge la cursă. „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) Satan ştie că dacă poate face ca cei chemaţi şi aleşi să se îndoiască că sunt la fel de calificaţi pentru a alerga, mai este doar un mic pas pentru ca unii să creadă că nu au fost niciodată calificaţi să alerge. Domnul accentuează că toţi cei care s-au înscris la cursă au apucat viaţa veşnică şi prin aceasta la fel au scăpat de toată condamnarea anterioară.

Cei chemaţi şi aleşi îşi încep cursa fiind convinşi de declaraţiile din Romani, capitolele 5 şi 8: „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (cap.5:1) „Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sânt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.” (cap.8:1, 2) Pavel le reaminteşte fraţilor săi că incapacitatea lui Israel de a face faţă standardului perfect al Legii Mozaice l-a lăsat în condamnare pentru faptele sale imperfecte. Acel standard perfect a dovedit că Israelul a slujit legii păcatului şi a morţii. Acelaşi capitol accentuează ulterior că acei care sunt în Isus Cristos umblă prin Spirit şi sunt eliberaţi de toate aceste obligaţii; toate cerinţele perfecte fiind îndeplinite de Cristos în folosul lor. Cei aleşi, prin urmare, confirmă faptul că ei slujesc „legii Duhului de viaţă în Hristos Isus” la care s-a referit Pavel în Romani, capitolul 8, continuând, în toate condiţiile, să creadă că în Isus Cristos ei sunt eliberaţi de legea păcatului şi a morţii.

STANDARDUL PERFECT AL LUI PETRU

Petru prezintă un standard perfect şi ne spune că dacă acesta este urmărit, va permite celor chemaţi şi aleşi să rămână tari, neclintiţi sub infl uenţa corupţiei lumii înconjurătoare. „De aceea, daţi-vă şi voi toată silinţa ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea, cu virtutea cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea.” (II Pet. 1:5-7) Apostolul îşi accentuează gândul în versetul 10: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” (vs. 10) Strong’s Bible Concordance defineşte cuvântul „alunecare” (#4417) ca „eşec în a atinge mântuirea, poticnire, împiedicare.”

Apostolul nu spune că dacă cineva face „lucrul acesta” înseamnă că-şi va face chemarea şi alegerea sigură. El spune că dacă cineva face aceste lucruri, nu se va poticni niciodată. Acela va fi ferit de momelile lumii, de căderile şi eşecurile proprii care împiedică să-şi facă chemarea şi alegerea sigură.

Apostolul Iacov spune: „Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.” (Iacov 3:2) Prin aceasta ştim că toţi cei chemaţi şi aleşi, incluzând şi pe apostol, se poticnesc. Concluzia este că nimeni care este în Cristos nu împlineşte suficient aceste lucruri pe care le-a enumerat Petru. Toţi cei aleşi rămân afectaţi de împrejurările lor lumeşti. Nimeni nu este ferit de slăbiciunile personale care împiedică săşi facă chemarea şi alegerea sigură. Toţi cei chemaţi şi aleşi se poticnesc.

ASIGURARE ABSOLUTĂ

Dacă acei aleşi nu pot spera la biruinţă asupra asalturilor trupului care atât l-au nenorocit chiar şi pe Apostolul Pavel, şi nu pot atinge acele lucruri ale standardului perfect al lui Petru, de care nu s-a putut feri nici chiar Apostolul Iacov, cum pot ei să capete siguranţa pe care a avut-o Pavel, că ei nu vor avea „eşec în atingerea mântuirii” din cauza slăbiciunilor, lipsurilor, poticnirii? Cum trebuie să-şi facă chemarea şi alegerea sigură cei care se poticnesc?

Apostolul Ioan răspunde: „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.” (I Ioan 3:14) Nu s-ar necesita efort din partea celor aleşi să-şi iubească fraţii, dacă fraţii lor ar fi perfecţi precum Domnul este perfect. Asigurarea absolută al lui Ioan este că nu contează cât de slabi se simt cei care aleargă, nu contează cât de puţine lucruri din standardul perfect al lui Petru sunt în stare să facă, nu contează cât de necalificaţi ei se simt, însă dacă nu şi-au pierdut iubirea pentru fraţii lor imperfecţi, ei nu sunt pierduţi. Mărturia lui Pavel, Petru şi Iacov îi asigură pe acei chemaţi şi aleşi că slăbiciunile şi incapacităţile lor proprii nu-i vor descalifica de la alergarea pentru premiul Înaltei Chemări. Dragostea pe care o au cei chemaţi şi aleşi pentru fraţii lor urmează a fi indicatorul decisiv al stării lor spirituale, indiferent de propriile slăbiciuni şi insuficienţe.

UNICA PORUNCĂ

Domnul defineşte felul special de iubire de care vorbeşte Ioan. El face acest lucru printr-o poruncă directă adresată celor în alergare. Aceasta este unica Lui poruncă. „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea! Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea…Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu.” (Ioan 15:9, 10, 12) Domnul a spus aceasta ca o poruncă deoarece este ceva care, prin puterea Spiritului Sfânt, alergătorii pot să împlinească. Cei aleşi pot să-şi iubească fraţii precum Domnul i-a iubit pe ei. Domnul şi-a iubit fraţii cu o dragoste care este generată doar de către Spiritul Sfânt. În acelaşi fel, fiecare dintre cei aleşi trebuie să se iubească unul pe altul cu acelaşi produs al Spiritului Sfânt care este mult superior oricărui lucru pe care lumea îl defineşte ca dragoste. Când acei care aleargă şi se poticnesc îşi demonstrează capacitatea de a manifesta acest tip specific de dragoste faţă de fraţii lor care au neajunsuri proprii, atunci ei nu sunt dezaprobaţi pentru neajunsurile lor. În porunca Domnului este sugerat faptul că o lipsă a acelui tip special de dragoste indică o lipsă a Spiritului Sfânt.

Apostolul Ioan explică clar cum se face că cei aleşi pot alerga la cursă pentru premiul Chemării Înalte şi să nu fie descalificaţi din cauza imperfecţiunilor lor. „Copilaşii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor în apărarea noastră: pe Isus Hristos Cel drept.” (I Ioan 2:1) Cuvântul „a păcătui” în aceste versete semnifică „a se poticni, a cădea”. Acest fapt, în legătură cu porunca Domnului nostru din Ioan, capitolul 15, accentuează că chiar acel care i-a ales pe ei pentru cursă îi va apăra în faţa dreptăţii Divine oricât de slabi sunt ei, atât timp cât ei continuă să se iubească unul pe altul precum îi iubeşte El. Doar dacă cei aleşi neglijează să iubească pe toţi ceilalţi care au fost aleşi, este cu putinţă ca ei să se despartă de dragostea lui Dumnezeu, şi de El care vorbeşte lui Dumnezeu în apărarea lor.

Chiar şi cei mai slabi, cu cele mai puţine capacităţi, sunt în stare a iubi pe acei pe care Dumnezeu îi iubeşte. Prin această cale, cei puternici şi cei slabi, alergătorii care doar încep şi acei care sfârşesc alergarea, pot să-şi facă chemarea şi alegerea sigură.

PĂRTAŞI AI LUI CRISTOS

Cei aleşi şi-au început cursul cu o mare încredere în Tatăl lor şi în prevederea Lui pentru viaţa lor în Isus Cristos. Proba lor este dacă ei vor sfârşi alergarea cu încredere. „Căci devenim părtaşi ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârşit siguranţa neclintită de la început.” (Evr. 3:14) De aici, este clar faptul că persoana trebuie să posede o încredere statornică că lipsurile sale n-o va lipsi de viaţa sa în Isus Cristos. Pe lângă aceasta, ea trebuie, prin puterea Spiritului Sfânt, să iubească pe toţi ceilalţi care au aceeaşi încredere. Acei alergători pot să-şi facă chemarea şi alegerea sigură, nu prin faptele lor perfecte, ci prin faptul ca să nu-şi piardă curajul în minţile lor reînnoite, fiind hotărâţi de sfârşitul la care au fost chemaţi şi aleşi chiar dacă îşi dau seama cât de imperfecte sunt de fapt acţiunile lor. Să ne dăm prin urmare toată silinţa să urmăm îndemnul apostolului: „Deci să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire.” — Evr. 10:35

CE ESTE CHEMAREA MEA?

Versetul cheie: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc captivilor eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi.” — Luca 4:18

Scripturi folosite: Luca 4

Oamenii din toate veacurile pot să se întrebe şi să cerceteze ţelurile şi scopul existenţei. Cum şi unde găseşte cineva un sens clar al vieţii? Examinând această întrebare, creştinii trebuie de asemenea să se întrebe, Care este vocaţia, chemarea mea — ce mă cheamă Dumnezeu să fac şi să fiu? Isus a dat un exemplu când a declarat că chemarea Sa era să fie misionar al îndurării pentru acei care trăiesc în sărăcie, în robie, în asuprire şi cu incapacităţi. Învăţăturile Sale trebuie să ne ajute să vedem importanţa de a avea simpatie pentru alţii care suferă şi ne vor face să căutăm căi de a servi.

Domnul Isus fusese autorizat divin de puterea lui Dumnezeu să împlinească mesajul Evangheliei, ce va aduce „o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul.” (Luca 2:10) Precum este menţionat anterior în versetul nostru, Luca 4:18, Isus ne declară chemarea Sa pentru serviciu, şi foloseşte cuvintele pe care El le-a rostit despre sine în sinagoga din Nazaret, în Ziua de Sabat. Întorcându-ne la profeţia din care este luat acest citat, citim: „Duhul Stăpânului meu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi.” (Isa. 61:1) Isus a fost astfel uns să-şi împlinească lucrarea atunci când, la 30 ani, El a atins vârsta maturităţii, înfăţişându-se Tatălui ca jertfă vie. El a fost botezat de Ioan la Iordan, şi datorită acestei ungeri a lui Isus, el a mărturisit, zicând: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 1:32-34) În aceeaşi direcţie citim iarăşi: „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul.” (Isa. 11:2) Tot astfel, acelaşi Spirit în Cristos este numit „Spirit al lui Cristos”, „cugetul lui Cristos” — „Să aveţi în voi gândul [cugetul] acesta, care era şi în Hristos Isus.” — Fil. 2:5

Ce înseamnă a avea gândul sau cugetul lui Cristos? Acest lucru înseamnă că noi trebuie să fim ascultători, iubitori, binevoitori, atenţi şi umili. Posedarea unei minţi umile ne va ajuta să învăţăm mai multe despre Tatăl nostru Ceresc iubitor, şi despre voinţa Sa în vieţile noastre. (Ioan 4:34; 5:30) Noi trebuie apoi să fim pregătiţi a ne orienta gândurile să facem totul ce putem în fiece zi pentru a trăi o viaţă care-i este plăcută Lui. Una dintre calităţile necesare pentru a fi acceptaţi de Tatăl este o dorinţă înfl ăcărată de a fi plăcuţi Lui. Chiar precum a făcut Domnul nostru Isus în viaţa Sa, chemarea noastră este să facem voia lui Dumnezeu. Noi trebuie să urmăm instrucţiunile Domnului şi să le acceptăm. Dorinţa noastră vie trebuie de asemenea să fie să lucrăm pentru a avea asemănarea de caracter a Învăţătorului nostru. „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi.” — Col. 3:16

Ulterior vedem din lecţia noastră că Isus a fost compătimitor şi a demonstrat simpatie faţă de alţii. Acest lucru s-a manifestat de multe ori, precum este scris în versetul: „Când a văzut mulţimile, I s-a făcut milă de ele.” (Mat. 9:36) Isus era doritor să-şi jertfească timpul şi energia sa pentru alţii. Atitudinea noastră trebuie să fie aceeaşi. Noi trebuie să fim dispuşi să ne lepădăm de sine jertfindune trupul şi interesele sale, şi astfel să luăm parte la misiunea lui Isus de manifestare a îndurării.

DUCEŢI PÂNĂ LA CAPĂT MÂNTUIREA VOASTRĂ

„Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea.” — Filipeni 2:12,13

Referinţa noastră scripturală poate fi privită ca având două părţi. Partea lui Dumnezeu este de a furniza [asigura] calea, adevărul, viaţa — mijloacele — şi partea noastră este să folosim mijloacele şi apoi să obţinem premiul. Dumnezeu lucrează în noi prin Cristos, pe când în tăria lui noi ne ducem până la capăt mântuirea noastră.

PARTEA LUI DUMNEZEU

Trebuie ca fiecare să-şi dea seama că buna Sa plăcere este de a-ţi furniza o cale de a căpăta mântuirea. Acest lucru s-a împlinit prin faptul că şi-a dat pe singurul Său Fiu născut, Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos. El a murit pe cruce pentru a şterge, a lua păcatele lumii. (Col. 2:14) Continuând cu studiul nostru, scopul ne este de a arăta că aceste scripturi nu sunt un îndemn pentru lume în general, ci sunt făcute numai pentru Biserică — fiii lui Dumnezeu prin consacrare şi concepere de Spirit. Se accentuează că noi nu putem, nici prin lucru, nici prin studiere, să dobândim chemarea Noii Creaţii. Totuşi, după ce am venit în familia lui Dumnezeu prin Isus, faptele bune arată că noi am fost acceptaţi. Tatăl nostru vrea ca dorinţa noastră să fie de a fi plăcuţi Lui în gând, cuvânt şi faptă. Înfăptuirea lucrărilor sau faptelor bune arată că noi ducem o viaţă plăcută Tatălui nostru. Scripturile ne indică faptul că Dumnezeu nu are ca scop să ne ia în slavă neţinând cont de eforturile noastre proprii. Faptul că îndemnul este de a munci, a trudi şi a ne strădui spre ţinta ce ne este pusă înainte, este expus atât de evident aici. „Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” — II Tim. 2:15

Nici un verset nu sugerează că putem fi independenţi faţă de Domnul nostru. Lucrarea perfectă a lui Cristos este baza lucrării noastre. O credinţă care spune că Cristos ne va mântui neţinând cont de ce fel de viaţă zilnică ducem, este o credinţă nepotrivită. O credinţă corectă manifestată de consimţirea noastră trebuie să-şi conformeze voinţa noastră la voinţa Domnului. Aceasta implică zel şi vigilenţă, faptul că noi zilnic facem totul pentru a servi Tatălui şi Fiului Său drag. Dorinţa Tatălui este ca noi să putem câştiga premiul mântuirii, „nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efes. 2:9) Acest lucru este posibil prin Isus, Mântuitorul nostru, şi datorită îndurării lui Dumnezeu. Mântuirea noastră este de har; şi ea necesita un preţ de răscumpărare, care ulterior a furnizat mântuire de la moarte la viaţă — mântuire din păcat la dreptate. Harul Său face posibilă o transformare de la natura umană la natura Divină, dacă suntem credincioşi până la moarte. Apostolul Pavel o numeşte „o mântuire aşa de mare”. (Evr. 2:3) Partea lui Dumnezeu de asemenea face posibil să ne ierte păcatele trecute, ne curăţă de condamnarea trecută, şi ne acoperă greşelile neintenţionate. El de asemenea ne încurajează să facem zilnic totul ce ne stă în puteri prin toate binecuvântările pe care le revarsă pentru noi din abundenţă.

ÎNVĂŢAŢI DE DUMNEZEU

Dumnezeu ne-a pus în şcoala lui Cristos până vom ajunge „la măsura staturii plinătăţii lui Hrisos”. (Efes. 4:13) Ni se spune: „Toţi fiii tăi vor fi învăţaţi de Domnul şi mare va fi pacea fiilor tăi.” (Isa. 54:13) Fiii spirituali ai lui Dumnezeu „toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” (Ioan 6:45) Astfel toţi acei care doresc vor fi „învăţaţi de Dumnezeu” — sursa a toată cunoştinţa adevărată. Mesajul lui Dumnezeu primit prin credinţă este acceptat să fie Adevăr, şi duce la înţelegere. El ne va conduce mai departe să ne punem toată încrederea noastră deplină în Cuvântul Său. Citim mai departe: „Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.” (Prov. 2:6) În Ioan urmează: „Oricine a ascultat pe Tatăl şi a învăţat de la El, vine la Mine.” (Ioan 6:45) Acesta este scopul de a căuta Cuvântul lui Dumnezeu al Adevărului. În acest fel, Tatăl nostru ne înscrie în şcoala lui Cristos. Domnul nostru Isus este marele Învăţător al oamenilor prin numire de către Tatăl Ceresc, marele Învăţător Conducător a toate.

PARTEA NOASTRĂ

Un aspect important al afl ării în şcoala lui Cristos este că noi nu învăţăm toate lecţiile deodată, ci treptat — „învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă;…puţin aici, puţin acolo.” (Isa. 28:10) Noi privim la aceste lucruri ca fiind mărgăritare ale Adevărului de la Geneza până la Apocalipsa. Speranţa celor credincioşi este că ei pot câştiga marea mântuire la „slavă, cinste şi nemurire” (Rom. 2:7), pe care Dumnezeu le-a promis celor mai mult ca învingători. Îndreptăţirea prin credinţă asigură o poziţie legitimă înaintea lui Dumnezeu şi necesită predarea a tot ceea ce avem, să fim atenţi, veghetori şi să ne rugăm, aducând voinţele noastre în supunere totală faţă de Dumnezeu. După ce consacrarea ne este acceptată, noi suntem îndreptăţiţi, şi ştim că acest lucru se poate întâmpla doar o dată. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Fil.2:13) Noi trebuie să ne facem partea noastră ca să fim blânzi, ascultători şi supuşi instrucţiunilor lui Dumnezeu. Noi ne arătăm supunerea faţă de El atunci când ne rugăm aşa cum ne-a învăţat Domnul nostru Isus: „facă-se voia Ta”. (Luca 11:2) Pavel a exprimat acelaşi punct de vedere pentru providenţa Domnului în toate afacerile vieţii, dându-şi seama că nimic nu se întâmplă de la sine celor care sunt într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu, ca membri ai corpului lui Cristos. (Fapte 21:14) Urmaşii Domnului trebuie să se roage în acest mod cu fermitate şi cu o atitudine de supunere completă Tatălui.

VOIA LUI DUMNEZEU

Care este voia lui Dumnezeu pentru noi? (Vezi Marcu 3:35) Este de a da poporului Său consacrat ocazia, şi capacitatea de a cunoaşte despre planurile şi scopurile Sale minunate, dezvăluite lor prin Spiritul Sfânt al înţelegerii. „Şi Dumnezeul păcii, care a adus înapoi dintre cei morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, în temeiul sângelui legământului celui veşnic, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, lucrând în voi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos.” (Evr. 13:20, 21) Tatăl nostru Ceresc ne arată că voia Sa, şi toate lucrările Sale, sunt în întregime de partea purităţii, de partea bunătăţii, dreptăţii şi adevărului — tot ce este împotriva păcatului. Apoi ea se manifestă în grija Sa providenţială asupra tuturor intereselor noastre pentru binele nostru cel mai înalt. Ea se poate arăta în cuvintele: „Tatăl vostru a găsit plăcere [bunăvoinţă] să vă dea împărăţia.” (Luca 12:32) Voinţa Sa cuprinde faptul de a avea pe copiii Săi în armonie cu voia Lui şi zilnic să facă totul ce le stă în putere pentru a-I sluji. Dacă noi dorim să slujim Domnului Dumnezeului nostru, vom face aceasta cu răbdare „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos.” (II Tes. 3:5) Să ne amintim scriptura: „Cât despre voi, până şi perii de pe cap, toţi vă sânt număraţi.” (Mat. 10:30) Chiar cel mai mic interes al vostru nu este trecut cu vederea.

DARURI DE LA TATĂL

Dumnezeu ne dă daruri, şi ele coboară la noi, precum este scris, „de la Tatăl luminilor.” (Iacov 1:17) Suntem asiguraţi că acestea sunt distribuite după voia Sa. (Ecles. 2:26) De fapt, toate binecuvântările noastre sunt darurile lui Dumnezeu. Noi avem „pace” (Ps.29:11), „tărie şi putere” (Ps.68:35), „un duh nou” (Ezec.11:19), „odihnă” (Mat. 11:28), „har” (Ps. 84:11), „înţelepciune” (Prov.2:6) şi „slavă” (Ps. 84:11). „cei care caută pe Domnul nu duc lipsă de nici un bine.” — Ps.34:10

„Dumnezeu este Acela”, precum se începe versetul din Filipeni 2:13, „care lucrează în voi”, care a permis toate lucrurile — boală, durere, necaz, amărăciune şi la fel bucurie şi veselie. Prin înţelepciune şi putere Divină, dragostea va stăpâni peste toate lucrurile pentru totdeauna. Ea ne îndreaptă la o scriptură care a fost numită ca o formulă pentru traiul zilnic: „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sânt chemaţi după planul Său.” (Rom. 8:28) Aceasta este o confirmare a dragostei lui Dumnezeu pentru noi, şi o confirmare că El va face ca totul să lucreze pentru creşterea şi dezvoltarea noastră spirituală ca Noi Creaţii în Isus Cristos. Tatăl doreşte să vă dea lucruri bune — „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” (Ps.23:1) Dumnezeu Atotputernic, Marele Păstor, îi oferă Fiului Său, Domnul nostru Isus, marele privilegiu de a fi păstorul iubitor al turmei, şi oile sunt hrănite de către Mesia în tăria Tatălui. (Mica 5:4) Continuând în Psalmul 23, versetele 2,3 citim că oilor li se dă „odihnă în păşuni verzi”, odihna credinţei, şi sunt hrănite şi înviorate spiritual. Faptul că „El îmi dă odihnă”, ne îndreptăţeşte la viaţă, deoarece ne încredem în numele Său şi în meritul Său. El ne dă toate indicaţiile trebuincioase, harul, mângâierea, pedeapsa, instruirea şi grija necesară pentru a primi cele mai înalte binecuvântări spirituale care sunt veşnice. „Căile lui Dumnezeu sânt desăvârşite.” — Ps.18:30

GÂNDURI CONCLUSIVE

Deci să reţinem ce trebuie să facem pentru a fi credincioşi ca să ducem până la capăt mântuirea noastră. În special să reţinem că partea lui Dumnezeu în textul temei noastre se înfăptuieşte deoarece El este un Tată credincios. Ca Autor al Planului Veacurilor, el este în stare să îndeplinească totul prin minunatele Sale însuşiri. Acest fapt ne este arătat în mod special prin iubirea Sa. Să ne întoarcem la Ioan 3:16: „oricine crede în El să nu piară, că să aibă viaţa veşnică.” El a asigurat mântuire din păcat, din moarte, de la imperfecţiune umană la perfecţiune umană; restabilire şi viaţă deplină prin sângele vărsat al Fiului Său. Dorinţa Tatălui este ca cei doritori şi ascultători dintre oameni să poată locui pe vecie pe un pământ restabilit şi perfect, unde nimic nu le va provoca nici un rău.

Tatăl oferă o mântuire specială Bisericii — viaţă pe cel mai înalt plan, ceea ce înseamnă viaţă inerentă, viaţă veşnică, viaţă eternă. Prin harul Său El „v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” (I Pet.2:9) El a chemat un popor pentru numele Său, „voi vă veţi numi preoţi ai Domnului.” (Isa. 61:6) Pe acei pe care îi cheamă, El îi pune în şcoala lui Cristos (prin Spiritul Sfânt), ca noi să putem înţelege „pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea;…ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” — Efes.3:18,19

El ne învaţă prin Avocatul şi marele nostru Învăţător, Isus Cristos. El ne dă toate experienţele necesare pe calea necazurilor, bucuriilor şi durerilor — lucrarea de modelare şi lustruire a dezvoltării caracterului. El de asemenea ne furnizează o acoperire sub haina dreptăţii lui Cristos. Dând fiilor Săi orice ocazie de a-şi face chemarea şi alegerea sigură, El le oferă ajutor la timp de nevoie; căci El va termina acea lucrare care a începuto în noi, pentru că a promis că va face acest lucru. Noi ştim că la sfârşitul acelei lucrări este o cunună a vieţii, pe care El o dă celor mai mult ca învingători, „cei chemaţi, aleşi şi credincioşi.” (Apoc. 17:14) „Preaiubiţilor, acum sântem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (I Ioan 3:2) Cei credincioşi pot aşadar cu adevărat să spună: „Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate.” — Ps.23:6

LĂUDAŢI PE DOMNUL

Scriitorul inspirat declară: „să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă… rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” (Evr. 13:15) Şi cât de potrivită este o astfel de faptă! Faptul de a aduce laudă indică apreciere, recunoştinţă şi mulţumire. Oricum, pentru a oferi laudă, persoana trebuie să aibă o cunoştinţă despre favorurile şi binecuvântările lui Dumnezeu. După ce a căpătat cunoştinţă de aceste lucruri, trebuie să urmeze devotamentul, cu laudă şi mulţumire. Este bine, prin urmare, ca noi să numărăm zilnic binecuvântările noastre. Acei care fac astfel, vor afl a că sunt mai bogaţi. Ei nu vor avea mai multe binecuvântări decât înainte, însă le vor aprecia mai mult şi vor fi dispuşi să ofere laudă, închinare şi mulţumire.

Biblia asigură că multe din favorurile lui Dumnezeu sunt comune pentru toată familia umană, şi nu în special limitate doar la acei care au devenit copiii Lui printr-o consacrare deplină Lui. Astfel, Isus declară că Tatăl „face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” — Mat. 5:45

Toţi ar trebui să aducă mulţumiri pentru binecuvântările care sunt comune tuturor; însă este o diferenţă între a aduce mulţumiri lui Dumnezeu şi a oferi rugăciune — cerere. Domnul garantează privilegiul rugăciunii doar acelora care au venit în familia Lui ca copii — prin Cristos. Creştinul are anumite temeiuri pentru a aduce mulţumiri şi a lăuda pe Dumnezeu; şi motivele lui pentru a aduce laudă sporesc odată cu trecerea timpului, în timp ce rămâne în Domnul.

Scripturile indică faptul că oştile cereşti aduc laudă lui Dumnezeu, recunoscând bunătatea Sa faţă de ei şi faţă de noi. Poetul spune bine că „toţi cei care văd şi împărtăşesc dragostea Lui” trebuie să aibă dorinţa de a-I aduce laudă şi mulţumire. O inimă nerecunoscătoare nu se poate bucura în măsură deplină de binecuvântările Domnului.

Lauda adusă Domnului depinde foarte mult de dezvoltarea noastră în credinţa şi cunoştinţa creştină. Noi vedem prevederea lui Dumnezeu în Cristos pentru păcatele întregii lumi. Vedem atotputernicia Lui manifestată pe parcursul evenimentelor şi, pe măsură ce ochii înţelegerii noastre se deschid mai mult, noi percepem providenţa şi interesul Său chiar în cele mai mici afaceri ale vieţii noastre ca creştini. Cuvintele Învăţătorului sugerează aceasta în mod figurat, spunând: „până şi perii de pe cap, toţi vă sânt număraţi.” — Mat. 10:30

Nu doar atunci când cântăm în voce noi aducem laudă Domnului! Scripturile ne spun să cântăm şi să lăudăm pe El în inimile noastre. (Efes. 5:19) Această cântare în inimă — această laudă adusă Domnului din adâncul sufl etului — este o experienţă, o trăire ce are loc numai la fiii lui Dumnezeu consacraţi şi dezvoltaţi considerabil. Toată viaţa noastră trebuie să fie o cântare de laudă Domnului, şi va fi, dacă vom merge cu credinţă pe calea îngustă.

PAHARUL MEU DĂ PE DEASUPRA

„Tu îmi pregăteşti o masă în prezenţa vrăjmaşilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin de dă pe deasupra.” — Psalmul 23:5

„Paharul” este folosit pentru a simboliza diferite adevăruri şi experienţe ce aparţin vieţii creştinului şi există o legătură strânsă între aceste adevăruri scumpe. Pentru a le înţelege clar trebuie să sporim aprecierea noastră cu privire la dragostea Divină şi la legătura noastră cu planul Divin. Când Isus a instituit amintirea morţii Sale, El a dat paharul ucenicilor Săi şi i-a invitat să bea din el, explicând că acesta reprezintă sângele. Înainte de aceasta El i-a întrebat pe doi ucenici deai Săi: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu?” (Mat. 20:22) Evident, Isus s-a referit la acest „pahar” atunci când, în Grădina Ghetsimani, El s-a rugat: „dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta.” (Mat. 26:39) În Psalm 116:13 citim despre „paharul mântuirii” şi în Psalm 16:5, David scrie profetic despre Isus: „Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu.” Apostolul Pavel pune în contrast „paharul Domnului” cu „paharul demonilor” — I Cor. 10:21

Ar fi confuz dacă am încerca să extragem acelaşi înţeles din toate aceste utilizări simbolice variate ale termenului „pahar”, deşi au ceva în comun. Paharul Memorial, din care Isus şi-a invitat ucenicii să bea, este explicat de El ca reprezentând sângele Său — viaţa Sa consumată pentru păcatele Bisericii şi ale lumii. Noi, ca urmaşi ai lui Isus, suntem invitaţi să bem din acest pahar, fiindcă aceasta reprezintă că prin el, prin meritul sângelui Său vărsat, noi avem viaţă.

Noi ne împărtăşim din paharul Lui şi în înţelesul că noi ne depunem vieţile noastre îndreptăţite împreună cu El. Suntem „făcuţi o tulpină cu El printr-o asemănare cu moartea Lui.” (Rom. 6:5) Conform Legii evreieşti, a bea sânge era un lucru pedepsit cu moartea (Lev. 7:26, 27) şi, prin urmare, când Isus a cerut ucenicilor să bea din paharul care reprezenta sângele Lui, era acelaşi lucru ca şi a le cere să moară împreună cu El. Acest simbolism special al paharului se aplică deopotrivă întregii Biserici a lui Cristos. Isus şi-a depus viaţa, şi toţi care vor trăi cu El şi vor avea o parte în domnia împărăţiei Sale trebuie de asemenea să-şi depună vieţile, „făcuţi o tulpină împreună printr-o asemănare cu moartea Lui.” Aceasta este o chestiune individuală în sensul că fiecare persoană care se califică pentru o poziţie în corpul lui Cristos trebuie să se dovedească credincios. Vedem prin urmare că simbolismul paharului se aplică la toţi membrii corpului lui Cristos. Nu există multe pahare, ci numai unul, şi întregul Cristos participă la acest unic pahar.

PAHARUL MÂNTUIRII

„Paharul mântuirii” este în strânsă legătură cu paharul care simbolizează sângele lui Cristos. El poate fi considerat o extindere a acelui simbol. Prin participarea în moartea lui Isus, membrii corpului lui Cristos ajung la marea mântuire despre care Isus a început să vorbească şi acest lucru a fost adeverit întregii Biserici de către acei care L-au auzit. (Evr. 2:3) Această asociere de gândire a fost dată de către Isus când a spus ucenicilor: „pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa…o va găsi.” (Luca 9:24; Mat. 16:25) Aceste cuvinte au fost adresate ucenicilor atunci când Petru l-a sfătuit pe Isus să nu meargă la Ierusalim unde viaţa Sa va fi în pericol. Isus ştia că îi sosise timpul să moară ca Răscumpărător al lumii, şi doar prin supunere faţă de legământul Său de jertfă El putea să se aştepte să obţină „glorie, onoare şi nemurire.” — Rom. 2:7

Acelaşi lucru este adevărat şi la urmaşii Învăţătorului. David a scris: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?” Dând răspuns la propria lui întrebare, David continuă: „Voi înălţa paharul mântuirilor şi voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini jurămintele făcute Domnului în faţa întregului Său popor. Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” (Ps. 116:12-15) Ca şi Isus, urmaşii Săi adevăraţi au intrat într-un legământ cu Tatăl Ceresc prin jertfele lor, chiar până la moarte. (Ps. 50:5) Intrând pe această cale îngustă a jertfirii ce duce la viaţă prin moarte de sacrificiu, ei îşi dau seama că acum singura lor speranţă de viaţă constă în credincioşia faţă de voturile lor de consacrare.

Toţi urmaşii Domnului acceptă acest aranjament şi prevedere a marii mântuiri cu bucurie. Ei ştiu că a dobândi mântuire pe această cale va însemna mai întâi credinţă până la moarte. Ei cheamă numele Domnului pentru har la vreme de nevoie, ca ei să aibă tărie să fie credincioşi. Ei ştiu că moartea sfinţilor (Apoc. 2:10) este scumpă la Dumnezeu şi că El îi va ajuta să fie credincioşi până la moarte ca să dobândească mântuire în gloria împărăţiei. Acest pahar al mântuirii este simbolul aceluia care este comun pentru Cristosul întreg. Nu există nici o deviere de la acest aranjament prin care Isus şi Biserica să ajungă la nemurire şi gloria împărăţiei. Nu există o altă cale pentru a ajunge la natura Divină sau la înălţimile Muntelui Sion. Isus, fiind Mielul lui Dumnezeu, şi-a dobândit poziţia înălţătoare prin calea morţii de sacrificiu, şi acei care au parte cu El de această răsplată sunt doar acei care „urmează pe Miel oriunde merge El.” (Apoc. 14:4) Cu bucurie luăm noi acest pahar scump al mântuirii.

La acest pahar s-a referit Isus atunci când i-a întrebat pe ucenici: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Mat. 20:22) Faptul că Isus i-a întrebat dacă vor bea acest pahar cu El denotă că el reprezintă ceea ce este comun tuturor membrilor corpului lui Cristos. Moartea de sacrificiu, ducând la viaţă dincolo de văl, este comună tuturor. Există un pahar al morţii şi de asemenea un pahar al mântuirii pentru acei care, având o parte cu Cristos în această fază a planului Divin, îşi pierd vieţile şi făcând astfel, le vor câştiga.

PAHARUL PE CARE MI L-A DAT TATĂL

Când Isus era în Grădina Ghetsimani, doar cu câteva ore înainte de a fi răstignit, El s-a rugat Tatălui: „dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” însă apoi a adăugat: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (Mat. 26:39) Aici Învăţătorul foloseşte simbolul paharului pentru a reprezenta anumite experienţe de care El şi-a dat seama ulterior că erau de neocolit, şi care în anumite privinţe erau specifice doar Lui. Chiar faptul că El a considerat posibilitatea ca acest pahar special să fie necesar, denotă că acesta nu a fost paharul la care toţi membrii lui Cristos participă deopotrivă; nici nu era paharul care reprezenta vărsarea sângelui Său.

Isus a ştiut că voia Tatălui cu privire la El a fost ca El să moară ca Răscumpărător al lumii. El ştia că doar prin moarte putea să ajungă la nemurire, natura Divină. Nu era nici o îndoială în mintea Lui despre acest lucru, şi el era hotărât să împlinească acest legământ de sacrificiu, să bea acest pahar al morţii, ştiind că dacă îl bea el va deveni un pahar al mântuirii. El ştia că aceasta era voia Tatălui pentru El. Tipurile Vechiului Testament au prefigurat aceasta şi profeţiile dezvăluiseră acest lucru ca fiind voia Tatălui. Însă acum El şi-a dat seama că şi alte experienţe urmau să vină asupra Lui. Pe lângă faptul de a muri, El putea acum vedea că trebuia să sufere ruşine, ticăloşie şi durere. El putea acum vedea că deşi nu făcuse nimic rău, El urma să moară ca un răufăcător, acuzat că L-a hulit pe Dumnezeul Său.

Nu a fost nici o ezitare de a accepta acest pahar dacă aceasta era voia Divină — „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11) Isus dorea să se asigure că acesta era paharul pe care îl dăduse Tatăl, şi când prin răspunsul la rugăciunea Sa, El a fost asigurat că era acesta, nu a fost nici o ezitare, nici cea mai mică îndoială, nici o retragere înapoi de a face totul ce fusese scris despre El „în sulul cărţii” — Ps. 40:7, 8

Uneori, paharul este folosit în Scripturi pentru a reprezenta experienţe individuale ale consacraţilor. Aceste experienţe sunt cele mai potrivite pentru necesităţile individuale ale acelora pentru care ele sunt prevăzute şi sunt în armonie cu planul Divin întrucât aceasta se aplică la toţi cei consacraţi. În acest sens David a folosit simbolul paharului atunci când el a scris în textul nostru principal, „paharul meu este plin de dă pe deasupra”.

Mai înainte în acest psalm minunat, David ne reaminteşte de prevederile păstorului care sunt furnizate deopotrivă pentru toate oile Lui. La toate li se dă odihnă în păşuni verzi; toate sunt duse la ape liniştite şi toate sunt păzite în timp ce umblă prin valea umbrei morţii. În aceste referinţe ni se reaminteşte de belşugul grijii lui Dumnezeu pentru tot poporul Său prin Adevăr, şi asigurările făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului Său.

Dar prevederile paharului pot fi diferite în conformitate cu necesităţile individuale. Acest gând este confirmat în psalm, în special dacă urmărim peste tot simbolismul păstorului şi oilor. Acei care sunt familiarizaţi cu rânduielile păstorilor ne spun că ei au folosit un pahar în legătură cu grija lor pentru fiecare oaie. De obicei aceasta era la sfârşitul zilei, la ultima strângere a oilor şi cercetarea lor de vânătăi şi oboseală. Când, precum deseori ar fi cazul, păstorul găsea o oaie care era ostenită de experienţele zilei, şi avea nevoie de atenţie specială, atunci i se dădea o băutură răcoritoare dintr-un pahar pe care păstorul l-a folosit chiar pentru acest scop.

Ce gând preţios este ilustrat în aşa mod! Noi ştim că doar atunci când suntem în Cristos avem vreun drept să aşteptăm favoruri Divine. Noi ştim despre prevederile generale şi abundente pe care Domnul le-a făcut pentru toate oile Lui, şi în aceste prevederi noi cu adevărat ne bucurăm. Nu este nimic mai mult ce Tatăl Ceresc ar putea face sau spune pentru a ne asigura de dragostea Lui. Noi ştim că atât timp cât continuăm să urmăm pe Bunul Păstor, ascultând totdeauna de glasul Lui, nu va fi nicicând lipsă de păşuni verzi sau odihnă, apă liniştită.

În simbolismul paharului, există o relaţie de legătură strânsă şi de grijă personală şi individuală care sugerează o tandreţe şi căldură a dragostei care este aproape dincolo de capacitatea noastră de a înţelege. Fără a micşora realitatea grijii păstorului precum se manifestă ea însăşi într-un înveliş al dragostei Divine aşternut peste toate oile Sale, ni se dă această asigurare suplimentară că El cunoaşte toate necesităţile noastre individuale şi de asemenea le furnizează lor. Există multe astfel de ocazii de necesitate. Nu există perioadă când suntem mai slabi şi în pericol de poticnire şi cădere pe alături decât atunci când suntem înfumuraţi şi nu ne sprijinim pe prevederile Bunului Păstor. În aşa perioade, putem crede că suntem puternici, însă înţelepciunea Bunului Păstor descoperă înfumurarea noastră, şi ştiind că dacă suntem lăsaţi să rămânem în puterea noastră proprie, e sigur că vom cădea înapoi şi vom pierde calea. El toarnă un pahar de amărăciune, dezamăgire, umilinţă şi necaz şi îl ţine la buzele noastre ca să putem bea şi prin aceasta să îndepărtăm slăbiciunea. Doar atunci când cutremurăm gândindunelasine, noisuntemcuadevăratputerniciînDomnul, şi orice experienţe ce produc această gândire adecvată sunt un pahar răcoritor.

Sunt perioade când un pahar de necaz ne-ar descuraja sau distruge, perioade când cea mai mare necesitate trebuie să fie încurajată printr-un pahar de dulceaţă, o experienţă îmbucurătoare ce ne asigură de zâmbetul aprobării Bunului Păstor al eforturilor pe care le facem. În astfel de cazuri, putem fi siguri că paharul nostru va da pe deasupra de o prevedere bogată de tocmai experienţele exacte de care avem nevoie. Sunt multe modalităţi în care paharul nostru al bucuriei dă pe deasupra. E posibil să ni se îngăduie să vedem dovezi că Domnul ne-a binecuvântat eforturile de a purta mărturia acestui Adevăr; cineva poate manifesta interes în planul Divin prin eforturile noastre de a le spune vechea, vechea istorie. Ce bucurie este o astfel de experienţă pentru acei care cu adevărat iubesc pe Domnul şi Adevărul Lui.

Pavel ne-a asigurat de acest fapt atunci când a scris: „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sânt chemaţi după planul Său.” (Rom. 8:28) Ele lucrează împreună spre binele nostru fiindcă Bunul Păstor ne umple paharul şi pentru că El cunoaşte exact ce avem nevoie în fiecare clipă a umblării noastre cu El. Ce asigurare minunată, „paharul meu dă pe deasupra” — Bunul Păstor ne satisface din abundenţă necesităţile. Astfel, el continuă să ne împrospăteze şi să ne întărească ca să-L putem urma prin ţinutul uscat şi însetat al unei lumi neprietenoase şi prin „valea umbrei morţii.”

Citim: „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate din destul, să fiţi plini de orice faptă bună.” (II Cor. 9:8) Acesta este modul lui Pavel de a spune că paharul nostru dă pe deasupra. Cuvântul grecesc tradus „a abunda” în acest pasaj semnifică „fără a socoti, fără a ţine cont de”, sau cu alte cuvinte, dă pe deasupra. Această abundenţă a harului lui Dumnezeu este pretutindeni, şi în toate lucrurile. Ar putea Bunul Păstor să facă mai mult pentru noi decât aceasta?

Răspunsul nostru la aceste provizii atât de bogate ale harului Divin ar trebui să fie aşa precum a sugerat apostolul — şi anume, ca la rândul nostru să fim „plini de orice faptă bună.” Cum ar putea unii din oile Domnului să fie indiferenţi faţă de grija iubitoare a Bunului Păstor şi să nu aprecieze ce se face pentru ei? Fie ca nimeni dintre noi să nu fie aşa! Calea este îngustă şi grea, dar cât de mare este privilegiul de a bea paharul morţii împreună cu Isus, ca să ne împărtăşim de paharul mântuirii împreună cu toţi cei credincioşi la prima înviere. Tăria de care este nevoie pentru a lua parte la suferinţă, moarte şi glorie, este asigurată. Noi putem împreună să ne hrănim din păşunile verzi ale Adevărului hrănitor; şi să ne împărtăşim împreună din apele înviorătoare ale Cuvântului. Între timp, Bunul Păstor supraveghează necesităţile personale, făcând ca paharul experienţelor — tocmai experienţele de care avem nevoie — să dea pe deasupra. Astfel nu vom duce lipsă de tărie, nici de vreo altă calitate de care s-ar putea să avem nevoie, pentru a-L urma pe Bunul Păstor.

APĂRARE FAŢĂ DE RĂU

Versetul cheie „Eu sânt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi.” — Ioan 10:11

Scripturi selectate: Ioan 10:1-18

Pentru popoarele agrare din timpurile străvechi, ce aveau de-a face cu turmele şi câmpia, remarcile lui Isus le-au atins coarda sensibilă. Pentru el păstorul era un observator cunoscut. El stătea cu turma lui zi şi noapte, o ducea la păşune verzi în fiecare dimineaţă şi veghea cu atenţie şi tandreţe pe fiecare oaie în decursul zilei. El se asigura ca atunci când se aşternea noaptea toate să fie în stână în siguranţă. (Ioan 10:3, 4) Echipat cu un baston îndoit pentru călăuzirea oilor, o nuia folosită ca armă şi un laţ sau praştie, el era pregătit să apere turma de animale de pradă precum urşi sau lei; să-şi dea viaţa, dacă era nevoie, pentru a apăra ceea ce era sub protecţia lui. (vs. 11-13) Şi totuşi de bună voie le lăsa pe cele „nouăzeci şi nouă” şi ieşea în pustie, căutând-o pe cea pierdută. (Luca 15:4-6) Păstorul era o persoană cu onoare.

Simbolul bunului păstor nu rămâne fără o paralelă printre poporul Domnului astăzi care găsesc o mare mângâiere în faptul că au un Domn iubitor, o călăuză de încredere pe care se pot sprijini pentru protecţie în mijlocul unei lumi rele şi perverse. El este un frate mai mare, înţelegător şi stăpân, Marele nostru Preot care a trecut în „ceruri, Isus, Fiul lui Dumnezeu”. (Evr. 4:14-16) Mai apoi suntem instruiţi „să ţinem fără şovăire la mărturia nădejdii noastre” (cap. 10:23), pentru că nu avem un mare preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în orice privinţă a fost „ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat.” (cap. 4:15) Prin urmare să venim cu încredere la tronul harului, ca să căpătăm „har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” — vs. 16

În versetul cheie, Domnul nostru arată spre moartea Sa ce se apropia, spre jertfirea vieţii Sale pentru oi. Nu era decât o singură cale pentru a deveni Păstorul adevărat. Aceea era calea crucii, să se dea ca răscumpărare pentru toţi. Prin această mare jertfă, El şi-a demonstrat devotamentul misiunii Sale prin faptul că a jertfit totul, chiar însăşi viaţa, pentru acei care se încred în El, oaia iubită.

Nu contează câţi alţii ar putea pretinde a fi păstorul, El însă a declarat că este singurul Păstor adevărat şi El şi-a dovedit sinceritatea şi iubirea prin jertfirea vieţii Sale pentru ei.

Moartea Domnului nostru nu doar a satisfăcut dreptatea prin faptul că a dat răscumpărarea, ci de asemenea a deschis stâna care i-a dat Lui, Păstorului adevărat, privilegiul de a oferi accesul la Tatăl.

Profetul Isaia a scris: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isa. 53:6) Isus a purtat pedeapsa păcatelor noastre şi ale voastre ca să nu mai rătăcim ca nişte oi fără păstor. Cât de frumos este ilustrată această răscumpărare în pilda lui Isus cu oaia pierdută. „Fiindcă Fiul Omului a venit să mântuiască ce era pierdut. Ce gândiţi? Dacă un om are o sută de oi şi una din ele se rătăceşte, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.” — Mat. 18:11-14

O CĂLĂUZĂ SPRE VIAŢĂ

Versetul cheie: „Isus i-a zis: „Eu sânt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” — Ioan 14:6

Scripturi selectate: Ioan 14:1-14

Noi toţi în anumite perioade am fost rătăciţi sau aveam nevoie de îndrumare, fie spirituală sau fizică. Când ne rătăcim fiziceşte, aproape întotdeauna ne oprim pentru a cere indicaţii care să ne călăuzească încotro dorim să mergem. Când ne rătăcim spiritual, sau avem nevoie de îndrumare, de asemenea trebuie să ne oprim şi să lăsăm ca să fim călăuziţi. Unde ne putem adresa pentru conducere în acele timpuri, şi cine este singurul Cel calificat să ne îndrume mereu?

Este foarte probabil că ucenicii se simţeau nedumeriţi din punct de vedere spiritual după ce Domnul nostru le-a spălat picioarele, i-a dat bucata de pâine muiată lui Iuda, le-a spus că vor fi insultaţi, şi le-a spus că Petru se va lepăda de El de trei ori. El şi-a ascuns propriul necaz, şi i-a consolat, astfel dând un exemplu tuturor urmaşilor Săi. Ei nu erau siguri dacă Isus era cu adevărat Mesia. Ei aveau nevoie de asigurare, şi Învăţătorul a continuat să le dea cea mai bună şi mai tare hrană spirituală pe care ei puteau s-o primească.

În versetul cheie, Isus le dă lămurit ucenicilor asigurările minunate că El este calea la Tatăl — singura cale prin care omul poate fi mântuit. „Eu sânt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” „Zdrobirea” corpului lui Isus a deschis calea îngustă la viaţă şi a revelat, sau deschis, unicul acces la Adevăr. În timp ce căutăm să continuăm pe acea cale, iese la iveală un lucru ca fiind ferm stabilit, că în numele Lui este autoritatea de a dobândi mântuirea omenirii — „…nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” — Fapte 4:12

Isus continue reafirmând că El este exemplul prin care omul poate veni la o cunoştinţă a Tatălui şi Creatorului Său, referindu- se la El ca fiind adevărul. Doar prin cuvintele Sale inspirate, instrucţiunile şi conducerea Sa, poate fi speranţă de a veni în armonie cu Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul adevărului.

Deoarece a fost imposibil pentru urmaşii Domnului să-l vadă aievea pe Dumnezeu, unicul mod în care l-au putut vedea a fost în sens reprezentativ. Isus l-a înfăţişat pe Tatăl pe deplin şi în mod perfect. Văzându-l pe Isus, ei au văzut ceea ce a fost posibil de văzut din caracterul Divin — asemănarea şi imaginea perfectă în trup.

Isus de asemenea spune că El este viaţa. Din cauza neascultării lui Adam, întreaga rasă era sub sentinţa Divină a morţii, şi nici unul dintre oameni nu putea din nou ajunge la condiţia de viaţă fără El.

Domnul nostru spune clar că nimeni nu vine la Tatăl decât prin El. Noi trebuie să fim atraşi de către Tatăl mai întâi, înainte de a putea veni la Isus, şi apoi trebuie să venim la El înainte de a putea avea acces la Tatăl. „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă.” (Ioan 6:44) Isus ne dă cunoştinţa necesară de a veni la Dumnezeu. Dumnezeu refuză să aibă de-a face cu acei care nu doresc să accepte sângele de sacrificiu pe care la prescris El. „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Mat. 5:45) El nu recunoaşte pe nici unul din slujitorii Săi decât pe acei care vin la El în modul stabilit. „Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar.” — Ioan 10:1

LEGĂTURI TRAINICE

Versetul cheie: „Eu sânt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” — Ioan 15:5

Scripturi selectate: Ioan 15:1-17

Noi toţi suntem născuţi pentru a fi în relaţie cu cineva şi avem nevoie ca acei alţii importanţi să fie productivi. Aceşti alţii pot fi părinţii noştri naturali, buneii sau alţii. În dependenţă de situaţie, oricine din cei menţionaţi mai sus vor avea o mare infl uenţă ca rol de model pentru noi.

Printre ilustraţiile foarte instructive şi adânc semnificative folosite de Isus în decursul misiunii Sale pământeşti, noi avem minunata prezentare a posibilităţilor creştine ilustrată prin viţă şi mlădiţele sale. Precum este folosită de Domnul nostru, ea cuprinde cea mai strânsă legătură — Tatăl ca fiind vierul, Domnul nostru viţa şi noi mlădiţele — toţi preocupaţi de acelaşi scop măreţ — producerea roadelor. Această ilustraţie este în mod special folosită să accentueze rodirea ce se aşteaptă de la mlădiţe. În acest scop, vierul veghează asupra relaţiei lor cu via având grijă să cureţe toate mlădiţele care nu dau roade, şi dând încă mai mare atenţie acestora în timp ce împlinesc scopul Său de a produce măsuri sporite de roade. „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.” — Ioan 15:2

În vieţile noastre spirituale, Ioan spune că fiind în relaţie cu Isus este un lucru esenţial dacă dorim să fim productivi în vieţile noastre. El foloseşte exemplul unei vii pentru a ilustra cum trebuie făcută această legătură pentru ca să devenim roditori. Domnul nostru este viţa şi toţi oamenii care sunt uniţi cu El sunt mlădiţele. Fiecare creştin este o mlădiţă din momentul consacrării, şi devine participant al rădăcinii. Precum nu ne aşteptăm ca un pom fructifer să dea roade imediat, tot astfel nu ar trebui să ne aşteptăm ca creştinii să producă imediat roadele Spiritului.

Orice mlădiţă prezintă semne de viaţă datorită legăturii sale cu acea viţă, şi, ca rezultat, devine puternică, în cele din urmă dând rod. Mlădiţa ce nu are legătură cu viţa, nu are valoare, tot astfel precum noi am fi fără valoare din punct de vedere spiritual fără o legătură cu Domnul nostru.

În fiecare primăvară mlădiţa îşi manifestă dezvoltarea prin faptul că produce cârcei, după care urmează frunzele şi apoi fl orile. În sfârşit se vor produce roadele, care la început sunt foarte mici şi necesită timp. Tot aşa este şi cu creştinul. Progresul se săvârşeşte sistematic şi la timpul potrivit. Seva care dezvoltă roadele poate fi obţinută doar prin legătură continuă cu viţa şi cu rădăcina făgăduinţei. Dacă se separă, toate speranţele se veştejesc, precum şi mlădiţa se usucă când este tăiată de la viţă. Această sevă este puterea Divină care operează prin Domnul nostru Isus, prin Cuvântul Adevărului, prin urmaşii lui Isus, şi poate opera şi în cel mai slab membru al corpului lui Cristos precum şi în cel mai puternic.

Toţi pomii fructiferi sunt supuşi retezării sau curăţirii care trebuie să aibă loc în fiecare an, şi tot astfel fiecare creştin trebuie să se supună cu bucurie şi umilinţă la toate curăţirile pe care Vierul le-a văzut în înţelepciunea Sa cele mai bune să le permită în vieţile lor. Fiecare ar trebui foarte atent să caute conducerea providenţei Divine în viaţa sa şi să înţeleagă că doar atunci când ei sunt co-lucrători împreună cu Dumnezeu, ei pot să săvârşească ceva. Cel mai important, noi trebuie să-l acceptăm pe Domnul nostru ca unicul şi singurul model în vieţile noastre. Aceste gânduri sunt exprimate minunat de către Solomon: „Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îşi va netezi cărările.” — Prov. 3:6

RĂBDARE CREDINCIOASĂ

„Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce va fi găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc.” — Iacov 1:12

În epistola lui Iacov, el ne relatează că dacă răbdăm ispita noi vom primi o cunună a vieţii, şi ca urmaşi pe urmele lui Isus noi am învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu că trebuie să dezvoltăm şi să menţinem răbdarea în îndeplinirea voturilor noastre de consacrare. Calitatea răbdării poate fi definită ca continuând cu credinţă în durere sau necaz cu îngăduinţă şi fără a murmura. Precum a spus şi revelatorul: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” — Apoc. 2:10

Condiţia de durere sau necaz care se sugerează în textul nostru principal poate veni asupra poporului Domnului care sunt soldaţi ai crucii atunci când ei suferă pentru dreptate. Aceasta poate avea loc sub formă de persecuţie într-o formă sau alta, sau posibil prin pricinuire a vătămării corpului fizic. Suferinţa creştină în decursul timpului prezent poate de asemenea lua forma epuizării mintale, stresului sau altor neputinţe ale trupului. Unele dintre acestea pot rezulta din încrederea noastră în Domnul şi din eforturile rezistente de a rămânea credincioşi Chemării noastre Înalte. Noi putem de asemenea suferi în efortul nostru de a vesti mesajul adevărat al Evangheliei privitor la viitoarea binecuvântare a împărăţiei pentru toată omenirea.

Cel mai remarcabil exemplu pe care îl avem de răbdare în suferinţă, adusă prin credinţă în serviciul Divin, este Domnul nostru Isus. De la Iordan până la cruce, serviciul Său a fost cel mai greu. Zilnic El dădea tot ce avea, neţinând nimic pentru sine. Profetul Isaia a spus: „De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cel mare şi va împărţi prada cu cel puternic, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei vinovaţi.” — Isa. 53:12

Călătoria lui Isus din loc în loc era nespus de grea, în special când se compară cu mijloacele de transport din lumea noastră modernă. Deşi era un bărbat tânăr şi perfect, slujba Sa istovitoare este în general recunoscută ca fiind o faptă de răbdare excepţională. Este de asemenea foarte evident din Scripturi că vindecarea bolnavilor, precum făcea El, deşi prin folosirea puterii miraculoase Divine, ce era la dispoziţia Lui, nu se făcea fără cheltuirea propriei Sale energii în misiunea Sa de vindecare, şi epuizarea vitalităţii.

După ce Isus şi-a ales pe cei doisprezece să fie ucenicii Lui (Luca 6:13- 16) el era găsit de către acei care căutau să-l vadă şi să-l audă vorbind. Mulţimi mari de oameni de asemenea veneau să fie vindecaţi de El, precum este înregistrat la Luca: „S-a coborât împreună cu ei şi S-a oprit într-un loc şes, unde se afl au mulţi ucenici de ai Lui şi o mare mulţime de oameni care veniseră din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate erau vindecaţi. Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi.” (vs. 17-19) Cuvântul „putere”, folosit aici de către Luca, sugerează măsura uimitoare de energie pe care a posedat-o Domnul nostru chiar pe parcursul misiunii Sale pământeşti, care nu a fost decât o ilustrare a puterii mai mari ce va fi exercitată pentru toată familia umană în guvernarea împărăţiei Sale viitoare.

Această putere [energie] pe care a folosit-o Domnul Isus de asemenea ni s-a adus la cunoştinţa noastră la o altă ocazie: “Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o hemoragie; ea îşi cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreo unul. Ea s-a apropiat pe dinapoi şi sa atins de poala hainei lui Isus şi îndată hemoragia s-a oprit. Şi Isus a zis: „Cine s-a atins de Mine?” Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi cei care erau cu El au zis: „Învăţătorule, mulţimile Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi Tu zici: „Cine s-a atins de Mine?” Dar Isus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit o putere din Mine.” (Luca 8:43-46) Cu adevărat poate fi spus despre Isus că „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” — Mat. 8:17

Isus astfel dădea de la El cu credinţă şi cu răbdare continuă. El bucuros a îndurat durerea şi suferinţa, dorind exclusiv ca voia Tatălui să se facă în El şi prin El. Isus a ştiut că răbdarea credincioasă de asemenea necesita perseverenţă în lucrarea de purtare a mărturiei Adevărului, şi partea Lui în această măreaţă lucrare a fost la sfârşit împlinită doar după ce fusese credincios până la moarte.

EXEMPLUL LUI PAVEL

Un alt exemplu remarcabil de slujitor credincios care a suferit suferinţă fizică îndelungată pentru Numele Domnului a fost Apostolul Pavel. El a zis: „Şi eu voi cheltui prea bucuros şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufl etele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sânt iubit de voi cu atât mai puţin?” (II Cor. 12:15) Şirul lui de experienţe în orice loc pe care l-a vizitat în diferitele călătorii misionare au cuprins stresuri şi deseori pricinuire a suferinţelor fizice printr-un mod sau altul.

Scriind despre aceasta, Pavel a spus despre el însuşi: „În munci, şi mai mult; în lovituri, fără număr; în închisori, şi mai mult; de multe ori în primejdii de moarte. De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost biciuit cu nuiele, odată am fost împroşcat cu pietre, de trei ori am suferit naufragiu, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în deşert, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţi mincinoşi. În muncă şi în oboseală, în vegheri adesea, în foame şi în sete, în posturi adesea, în frig şi în lipsă de îmbrăcăminte. Şi pe lângă aceste lucruri de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile.” — II Cor. 11:23-28

Scriindu-i lui Timotei, Pavel, care îndurase atât de mult pentru Numele Domnului, a îndemnat: „Ia-ţi partea ta la suferinţă, ca un bun ostaş al lui Hristos Isus.” (II Tim. 2:3) Pentru a arăta că el niciodată nu se aştepta ca alţii să facă ceea ce el însuşi nu dorea să facă, el a spus: „De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică.” (vs. 10) Apostolul a adăugat o mărturie frumoasă despre multele lui necazuri şi a zis: „Tu însă mi-ai urmărit de aproape învăţătura, purtarea, năzuinţa, credinţa, îndelunga răbdare, dragostea, stăruinţa, persecuţiile, suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia, în Listra. Ştii ce persecuţii am răbdat; şi Domnul m-a eliberat din toate.” — II Tim. 3:10, 11

Să nu se înţeleagă greşit, totuşi, că probele îndurărilor fizice ale lui Pavel în serviciul Domnului erau uşoare pentru el, deoarece acestea erau foarte grele, precum a scris el mai departe: „Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat.” — I Cor. 9:27

Este important de remarcat că, pe lângă zelul pe care îl avea Pavel pentru Domnul, şi hotărârea lui fermă de a realiza tot ce se cerea de la el, el nu îndura experienţele cu propria lui putere. El avea ajutor special de la Domnul, precum este indicat în îndemnul său către Timotei: „Să nu-ţi fie ruşine, deci, de mărturia Domnului nostru, nici de mine, cel ţinut în lanţuri pentru El, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu.” (II Tim. 1:8) Ceea ce a avut în vedere Pavel prin aceasta era că el era în stare să poarte suferinţa care venea asupra lui în serviciul Adevărului datorită ajutorului dat de Domnul.

Acest ajutor special era prin Spiritul Sfânt, puterea sfântă de la Dumnezeu. În scrisoarea lui către fraţii din Efes, el a spus: „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.” (Efes. 6:10) Ca şi în cazul tuturor celor credincioşi care au existat înaintea noastră, Tatăl nostru Ceresc este capabil să înfăptuiască aceasta şi pentru noi. „Iar a Celui care, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică…” — Efes. 3:20

Spre deosebire de experienţele unora din Biserica timpurie, noi astăzi nu suntem chemaţi să luăm parte la aceleaşi experienţe care aveau loc deseori parcursul diferitor perioade şi locuri. În multe privinţe, experienţele noastre ca urmaşi ai Învăţătorului constituie mult mai puţine suferinţe fizice prin care au trecut mulţi dintre acei care ne-au precedat. Dar acesta este un motiv mai mare pentru a nu reţine nimic din timp sau energie pe măsură ce ne străduim prin toate mijloacele ce le avem la dispoziţie să demonstrăm bunăvoinţa noastră de a îndura orice suferinţă ar putea rezulta din credinţa noastră.

Pentru a umbla pe această cale, precum Domnul nostru ne-a dat un exemplu, noi trebuie să mergem pe urmele Lui şi să umblăm în înnoire de viaţă cu El. „Noi, deci, prin botezul pentru moarte am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoire de viaţă. În adevăr, dacă am fost identificaţi cu El printr-o asemănare cu moartea Lui, vom fi una cu El şi în înviere.” — Rom. 6:4, 5

Acest lucru implică nu numai o conformare pasivă la ordinea sau spiritul Său, ci de asemenea un zel activ, energic în răspândirea Adevărului minunat pe care îl împărtăşim, cu orice preţ şi risc. Deşi riscurile de pericol la care suntem expuşi astăzi în mărturisirea Adevărului sunt foarte diferite faţă de acelea ale primilor ucenici ai lui Isus, totuşi există pericole. Multe dintre acestea sunt subtile, înşelătoare şi descurajatoare; şi dacă nu suntem veghetori, ele pot provoca poticnire precum şi faptul ca noi sa fim neroditori şi necredincioşi în serviciul Domnului.

Să nu permitem ca vreo filosofie umană înşelătoare să ne convingă că nu mai avem nevoie să îndurăm jertfire de sine în serviciul Domnului, al Adevărului, şi fraţilor. Teoriile ce oferă scuze acceptabile pentru a nu continua să îndurăm greutăţi în proclamarea Adevărului sunt foarte ispititoare pentru trup. Nimic altceva decât sinceritatea consacrării noastre şi hotărârea fermă de a îndura cu credinţă până la sfârşitul cursului nostru nu ne va proteja de astfel de înşelătorii.

Atitudinea răbdării şi credinţei ne va ţine credincioşi şi loiali în Adevăr atunci când ajungem să înţelegem că favoarea deosebit de mare făcută nouă de Tatăl Ceresc este mult mai bună decât aceea ce poate oferi lumea, sau orice ar putea avea şi oferi această lume prezentă. Noi, cei care cu umilinţă şi credinţă, am depus pe altarul lui Dumnezeu orice lucru pământesc, orice speranţă şi ambiţie, şi orice forţă a fiinţei noastre, putem să ne bucurăm spunând veştile bune celor care au urechi de auzit. Ne bucurăm să aducem laude Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina aceasta minunată. Mesajul este prea bun pentru a fi reţinut. Dacă nu l-am putea proclama, ar fi ca un foc arzător închis în oasele noastre, astfel că trebuie să-l spunem. Noi voim ca proclamarea lui să ne coste neînţelegere şi persecuţie din partea foştilor prieteni, şi posibil încetarea legăturilor pământeşti. Noi voim ca el să ne coste severitatea lumii. Astăzi, ca şi în trecut, avem privilegiul să mărturisim Adevărul prin cuvântul rostit în conversaţii private sau la întruniri publice. Putem avea de asemenea privilegiul de a scrie scrisori prietenilor şi rudelor când este potrivit să facem aceasta. Suntem binecuvântaţi prin accesul la mesajul tipărit al Adevărului, radio, televizor şi internet cu care putem ajuta să ducem mesajul Adevărului. Prin toate aceste mijloace, Evanghelia Împărăţiei continue să se răspândească în toată lumea pentru a fi o mărturie pentru toate naţiunile.

Noi putem sluji cu credinţă Adevărului ca ambasadori ai lui Cristos. Cu siguranţă, toţi acei care stau fermi în acest spirit vor coopera în orice mod ei pot când Domnul le dă ocazie. Toţi pot contribui prin rugăciuni la acest serviciu pe parcursul ultimilor ani ai Veacului Evanghelic prezent. Să răbdăm cu credinţă pentru a ne face chemarea şi alegerea sigure.

Mă voi sili pân-oi sosi,
În fericire.
Mă voi lupta până-oi putea,
Lua-nvingere.
Alerg, de m-oi osteni,
De sus putere-oi primi;
Aşa luptând, nu disperând,
Scop voi ajunge.

Ca un chemat, eu am plecat,
‘Naintea Mielului.
Nu m-oi lăsa, voi alerga
Să iau plata Lui.
Iar cine aleargă rău,
Îşi pierde finicul său.
Eu las toate la o parte
Nu caut înapoi.

Doamne-ndreaptă a mea faţă
Spre scopul dorit.
Dă-mi putere în picioare,
De-aş fi ostenit.
De m-aş sminti să-mi vorbeşti,
În goană să mă scuteşti.
A Ta milă mă conducă,
Să fiu mântuit.

SCRISORI INTERESANTE

“Recent am auzit niste citate scripturale despre iubire… discutand despre aceasta cu sora mea, mi-a recomandat brosurile voastre. Am citit cateva si gasesc ca invataturile voastre sunt similare cu cele ale Martorilor lui Iehova. Intrebarea mea ar fi, sunteti un grup care s-a desprins din acestia? Imi plac foarte mult invataturile voastre, deci nu conteaza, doar ca as dori sa stiu mai multe despre grupul vostru.”
Multumesc,
Tanja

CITATE DIN COMENTARIILE DE PE INTERNET

« Este o inspiratie sa citesc scrierile voastre, mai ales cand sunt deprimat si am nevoie de putina incurajare si revista voastra imi aminteste ca Dumnezeu este intotdeauna alaturi de mine indiferent orice s-ar intampla. »
Nanie

«Multumesc foarte mult pentru brosurile voastre, sunt carti foarte spirituale. »
Johnraj, India

Samanta care da roade dupa 10 ani :
Convorbire telefonica cu o persoana care comanda niste brosuri:
“Cu 10 ani in urma eram la New-York si cineva mi-a dat o brosura intitulata “Speranta pentru o lume cuprinsa de frica”. Cand am citit brosura, mi-am zis: ‘Niciodata n-am auzit asa ceva.” Dar am ezitat sa merg la adunarile lor, fiindca mesajul era atat de diferit. Asa ca am mers la toate bisericile din zona mea, dar de fiecare data cand ma intorceam de acolo imi aminteam de brosura voastra. Am fost pe la Budisti, Martorii lui Iehova, la toate bisericile evanghelice, dar nici o biserica nu se apropia de invatatura voastra. Mai tarziu m-am casatorit si sotia mea care era catolica a propus sa mergem la biserica penticostala fiidca ii venea greu sa creada mesajul vostru. Dar nu mi-am gasit linistea, tot reciteam brosura voastra, si intelegeam tot mai bine. Isaia 9:7. Hagai 2:7. Apoi am cerut brosura “Pace prin Imparatia lui Cristos”. Ce binecuvantare ca am gasit adevarul. Acum vreau sa comand mai multe brosuri. Eu cred ca voi sunteti singurii oameni care au adevarul. »
Conversatia a durat o ora.

“Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale. Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea şi în Numele tău îmi voi ridica mâinile.” Psalm 63:3,4.